"Daniel Dragan a marcat profund si definitiv evolutia literaturii noastre din ultimele decenii prin activitatea sa în domeniile prozei, poeziei, jurnalisticii si productiei editoriale. Este un autor mereu prezent în constiinta publicului de cele mai diferite orientari estetice ca mare animator si organizator al vietii literare, dar mai ales un entuziast încredintat ca imanenta si transcendenta cuvântului fac lumea mai buna. Numerosi scriitori din câteva generatii, cunoscuti prin faptul ca optiunile lor în cele mai variate domenii ale spiritului sunt profund diferite, au beneficiat de daruirea totala a lui Daniel Dragan în serviciul valorilor care ne unifica pe toti.
Clipa de Apoi confirma admirabila sa evolutie literara, amintindu-ne ca o adevarata existenta umana este, în conformitate cu stravechile legi morale ale românilor, o proexistenta. Gasim în aceasta carte o poezie reflexiva, inspirata de marile întrebari ale omului de azi si dintotdeauna, o bunatate învaluitoare care ne cucereste de la prima lectura, dar mai ales o atitudine religioasa plina de sfiala în raport cu misterele existentei.
Este o poezie de mare densitate ideatica si metafizica, realizata de transfigurari diafane ale realului si ca o succesiune de simboluri ale sacrului capabile sa catalizeze în noi si sa întretina cele mai înalte aspiratii spirituale. Poetii si teoreticienii literari care au vorbit de lirica de conceptie Die Gedanken Lyrik - ar putea fi multumiti de modul cum Daniel Dragan întelege sa ilustreze azi înaltele si severele lor exigente estetice.
Mihail Diaconescu (1999)

Discursul mistic Clipa de apoi e un exemplu rar de poezie religioasa, în care fervoarea e asumata deopotriva solemn si intim. Avem în el deplina marturie a credintei si suprema îndrazneala a unei viziuni noi si sincere.daniil Dragan s-a retras în lume pentru a ajunge la Dumnezeu.
Niadi Cernica (2000)

 

"În Tare ca piatra (ramâne o taina cum se face ca a iesit acest roman teafar din cenzura), cu meticulozitate de sociolog, autorul semnala neputinta unui gen de orânduire, a comunismului, de a structura lumea reala. Acesta trebuia sa piara spontan prin Maria Suru, caci generatia imediat urmatoare ei se consolida pe cu totul alte coordonate. În Stapânii lumii însa, scriitorul nu se limiteaza la a nega o practica falimentara. Este atacat aici însusi genul de orânduire în intimitatea lui, în orgoliul lui de a fi expresia unei lumi, de a fi de-a dreptul Atlas cu lumea pe umeri - daca-i lasam acestuia doar privilegiul de a materializa forta oarba, usurând fraudulos contextul de implicatiile mitico-izbavitoare din povestea titanului pedepsit. Zadarnic am cauta în romanele anterioare ale scriitorului Daniel Dragan o astfel de preeminenta a tipurilor umane decazute, tipuri pe care numai tehnica naratiunii pusa într-un stil care stapâneste multe resurse ni le face suportabile."
Mona Mamulea (1999)

 

Daniel Dragan este primul poet român contemporan care investigheaza liric straturile de suprafata ale spatiului american, în cautarea spiritului sau de adâncime. Continentul Whitman reprezinta tot ce am citit mai izbutit estetic, în poezia româna actuala, prin gravitatea sunetului si profunzimea mesajului sau liric, capabil sa uneasca, figurativ vorbind, continentele între ele, în fata barbariei care asediaza hotarele civilizatiei umane si credinta în Dumnezeu

M.N. Rusu (2002)

 

Roman-cronica - document impresionabil al unui timp dereglat de catre istorie -, Parintele Thom este nu numai - asa cum s-ar putea crede - o fresca veridica ilustrând culpa colectiva a unei colectivitati, acum aflata în declin, dar si un admirabil roman de dragoste, prin evocarea starilor sufletesti ale Annemariei din jurnalul intim, dar si un incitant roman teologic, axat pe sugerarea unui manifest de etica crestina, potrivit caruia "credinta este realitatea faptelor noastre", realitate ce ar trebui supusa unei schimbari. "Pâna când noi, oamenii, nu vom da credintei noastre o consistenta faptica pe temeiul iubirii crestine, ma tem ca microbul perfid al demagogiei va lasa practicile religioase lipsite de orice sens mântuitor" - se confeseaza Wandei parintele Thom. Romanul lui Daniel Dragan este nu mai putin si un roman filosofic-existentialist de evocare dramatica a conditiei umane într-o epoca a depersonalizarii, cu trimiteri si catre romanul magic... În contextul controversat al celei de a doua jumatati a secolului al XX-lea, Daniel Dragan s-a remarcat printr-o explorare a profunzimilor umane atât în timpul critic al perioadei de dinainte de Revolutie (memorabil ramâne personajul Maria Suru, dar si multe altele!), cât si în aceasta stranie perioada de tranzitie, în ambele încercând si reusind adesea sa ilustreze ideea biruintei gândului asupra trecerii, prin influentarea din mers a tot ce mai constituie o frâna în calea devenirii umane si sociale...

Romanul pe care l-am tinut sub proiector (Parintele Thom) ilustreaza noua scriitura cultivata de catre Daniel Dragan, care se înscrie însa într-o evolutie previzibila, orientata spre proble-mele morale si politice (si nu numai!), prin cultivarea unor tehnici diverse (traditionale si moderne) de luminare si ilustrare a conditiei umane.

Simion Barbulescu (2003)

 

Parintele Thom este un roman complex, în care, cu o placere de a povesti devastatoare, sunt organizate mari arhitecturi polifonice. Iar prin simbolismul sau fastuos - un roman simbolic, deci o meditatie remarcabila asupra lumii acesteia si a destinului sau planetar, concentrata într-o mare engrama a timpului. Un timp istoric otravit, pe care oamenii locului l-au resimtit ca o forma de teroare.

Ion Itu (2003)

 

Un mesaj arhaic si crestin bineînteles, care se încheaga simbolic în imaginea semnifi-cativa a bobului de grâu ce moare pentru a aduce rod bogat. Timpul regasit este astfel si o retraire care urmeaza uitarii sau mortii si, aceasta, pentru o reasezare în normalitate; daca nu chiar un timp sacru, într-un timp locuit de sacru. În totul, Parintele Thom e un roman care spune mai mult decât litera sa, vizând tocmai acest vis al reînnoirii, al regenerarii, al unei demnitati recâstigate.

Dorin Stefanescu (2003)

 

Romanul Parintele Thom al domnului Daniel Dragan este, cred, deja un roman european, pentru ca vizând o problema pe care noi am trait-o aici si o traim si acum cu tristete - disparitia unei comunitati etnice tran-silvanene de care noi am fost legati - în el se întrevede nasterea unei noi comunitati, de data asta la nivel continental, un spirit european, dincolo de erorile si ororile istoriei.

Marius Iosif (2003)

 

Am citit multe carti despre sasi, stiu cum au venit aici, de ce au venit, de unde-au venit, cum si-au îndeplinit datoria pe care au promis-o; si-au dat sângele pentru acest pamânt în zeci de razboaie, au dat sudoarea pentru ogorul pe care l-au facut roditor si au câstigat în mai mult de opt sute de ani dreptul de a trai pe aceste meleaguri. Asa cum stiti si cum se repeta mereu, ei au fost un exemplu de munca serioasa, munca cinstita. Au avut o anumita morala în care cinstea era cinste, vorba era vorba. Deci din punctul meu de vedere - stiti ca sunt jumatate românca, jumatate sasoaica, nu vorbesc partinitor - deci daca zic ai mei , este vorba si despre unii si despre altii. Am citit carti despre perioada când au fost luati si dusi la munca, despre perioada razboiului când au suferit ce-au suferit...

Nu am citit carti despre ce se întâmpla acum, iar ce se întâmpla acum este o tragedie pe care o traim fiecare dintre noi, zi de zi. Nu e usor sa vedem cum se topeste aceasta civilizatie, nu este usor când suntem împrastiati prin toata Europa asa cum suntem... Acum încep sa plece si românii si asist cu disperare si teama la o lume care se încheie si la altacare nu stim când si cum îi va fi dat sa se nasca. La sfârsitul romanului, autorul spune simplu: "A murit Hans!" Dar nu a murit o persoana, a murit o lume. Daca pâna în clipa când s-au despartit de el fiecare a sperat ca se va mai face ceva, cade ca un traznet acest "A murit..." Lumea s-a dus, s-a topit, si nu e deloc usor sa ne întrebam ce mai e de facut. Cum pot sa-i multumesc domnului Daniel Dragan care, fiind român, a reusit sa patrunda atât de bine ce s-a întâmplat cu sufletul oamenilor de aici si a descris cu foarte mult adevar si dragoste drama noastra?

Liane David - profesoara de limba franceza (din cuvântul rostit la sezatoarea literara de prezentare a cartii din 7 noiembrie 2002, la Liceul din Feldioara).

 

Parintele Thomas mi-a devenit într-un anume fel duhovnic. Duhovnic spiritual sau emotional sau intelectual. Si asa am o relatie deosebita cu domnul Daniel Dragan pe care îl stiu parintele parintelui Thom sau chiar însusi parintele Thom. De aceea vreau sa spun de la început: parinte Dragan, vreau sa va multumesc pentru aceasta carte, pentru ca ne-ati scos pe noi, sasii, din tacere, din uitare, ne-ati dat o demnitate. Sigur ca societatea nu se va schimba, nu se vor petrece minuni, si totusi în noi se poate petrece o minune divina si anume ceea ce numele dumneavoastra semnifica. Va numiti Daniel si Daniel înseamna "Dumnezeu este jude-cator". Dumnezeu va judeca lumea noastra. Chiar daca într-un poem mistic, Clipa de Apoi, spuneati ca judecata este în noi, în constiinta noastra. În limba germana, judecator înseamna cel care face dreptate si a judeca nu înseamna a respinge sau a strica pe cineva, a-l strivi, ci a judeca înseamna a îndrepta, a oferi o sansa. Si aici eu gasesc ceva ce ne îndreapta unul catre altul si catre Dumnezeu. Daca aceasta carte slujeste reconcilierea, da o interpretare a istoriei pe care noi o stim de la parintii nostri, daca acceptam ca locul sasilor nu este pentru veci în Germania ci este în Ardeal, sa vorbim despre asta si sa lasam pe Dumnezeu sa judece si sa îndrepte lucrurile.

Vedeti ca eu nu vorbesc despre carte. Cartea m-a rascolit. Ca sa întelegem mai bine cine este Hans sau care este relatia dintre Hans si duhovnicul lui, va spun ca eu ma identific mai degraba cu Hans, când a fost salutat în biserica de preot si de consateni, iar el "n-a putut rosti nimic, cuvintele i s-au îngramadit în gâtlej, sufocându-l. A îngânat ceva, a scos un sunet gutural, între strigat de spaima si geamat de durere, iar palaria, în mâinile sale mari, s-a rupt. O rasucea ca pe un smoc de paie, o storcea ca si când ar fi vrut sa curga din ea un lichid, o substanta otravita, amara." Este sentimentul pe care îl simt eu, ca minoritar, câte odata, într-o viata pe care abia acuma trebuie s-o învat.

Dar, pe parcurs, Hans cu-noaste o persoana foarte dragalasa, uimitoare, naturala, Annemarie, nascuta dintr-o mama sasoaica si un tata român. Mai înainte, traiau sasi lânga români sau românii lânga sasi; în anumite zone sasii, în alte zone românii. Acum se apropie. Culturile se întretaie, se împletesc. Nu ne mai putem permite sa traim lânga. Noi trebuie sa traim împreuna. Annemarie este imaginea fermecatoare a acestei apropieri. Iata de ce, parintele Thom se implica pentru Hans si aici eu vad efectul terapeutic pentru mine al acestei carti. Un român da glas sasilor. Sigur ca tema principala nu sunt sasii. Este vorba de mult mai mult. Este vorba de Transilvania.

Johannes Halmen - preot evanghelic diasporal (din cuvântul rostit la Liceul St. O. Iosif din Rupea).

 

Parintele Thom ocupa un loc special între celelalte romane publicate pâna acum de Daniel Dragan. El se înscrie seriei inaugurate cu Dincolo de Arania (1996) în care tentatia parabolei , vibratia sensibila la "miracolul expansiunii sufletesti" din Ursa mica (1986) si Tare ca piatra (1987) sau deschiderea spre problematica eului înstrainat din Ursa Mare (1988) si Presimtirile (1989), calitati unanim recunoscute de critica literara, devin componente ale unui crez estetic, se metamorfozeaza în obsesii ale scriitorului. În Parintele Thom, tema erodarii identitatii capata o concretete dureroasa.

Particularizarea ei în planul fictiunii dimensioneaza tragic una din realitatile dramatice ale spatiului transilvan din ultimii 50 de ani: diminuarea pâna la disparitie a etniei sasesti. Dar uitarea, acceptarea inerta, resem-nata a istoriei sunt tulburate de neasteptata debarcare în preajma stejarilor a unui batrân cu înfatisare stranie. El se dovedeste a fi unicul descendent al unei familii de sasi deportate în Rusia cu multe decenii în urma, imediat dupa al doilea razboi mondial. Pe fundalul comunitatii pusa în alerta de prezenta "intrusului" ies în fata cele trei personaje, ale caror relatii cu lumea descrisa de autor complica, în avantajul cititorului, nivelul de semnificatii al romanului, multiplica unghiurile din care acesta poate fi receptat.

Nicolae Stoie (din Un recviem pentru disparitia sasilor din Transilvania în "Foaie pentru minte, inima si literatura", Gazeta de Transilvania, nr.3768, 18 decembrie, 2002).

 

Parintele Thom nu este numai un roman al uitarii propriu zise ci, mai mult decât atât, un roman al uitarii timpului. În aceasta carte, timpul nu mai este perceput în devenirea sa buna, adica în bunatatea sa, cum ar spune Noica, bunatate ce nu poate fi decât una de ordin sacral, ci in disolutia sa, având drept efecte pervertirea, depersonalizarea si desacralizarea. Lumea pe care parintele Thomas este chemat sa o pastoreasca este bântuita de duhul disolutiei, o lume orbita si ostila care si-a pierdut rânduiala pentru ca si-a uitat zeul.

In acest loc pustiit de Dumne-zeu, în care timpul însusi este bolnav, comunicarea se face dificil. Unul dintre personaje spune la un moment dat, adresându-se perso-najului principal ca "trebuie sa vorbesti cu desertul din ei". Or, în acest pustiu ontologic, apare Hans, personajul de care a fost vorba, si care, cred eu, este, în economia romanului, mai important decât însusi Thom pentru ca el este "vestitorul", el vesteste o reaparitie a timpului si, deci, a memoriei. Semnificativ e faptul ca nu e vorba de o memorie individuala ci, în special, de o memorie comunitara, chiar as forta putin spunând ca e vorba de un subconstient colectiv care se manifesta în imaginarul simbolic al cartii. E destul deci ca un semn al trecutului, respectiv Hans, sa apara, sa reînceapa sa vorbeasca, pentru ca o întreaga comunitate, la început nedume-rita, sa-si aduca aminte, sa se trezeasca dintr-o lunga agonie.

Divinul, paradoxal, nu lucreaza atât prin parintele Thom cât mai ales prin acest personaj, Hans, cel ales si trimis sa învie. Dar - si aici mi se pare mesajul profund al cartii - pentru ca ceva sa învie cu adevarat este nevoie de o jertfa, de o moarte elibe-ratoare de rod. Si, într-adevar, Hans moare, dar moartea lui este semnul timpului regasit. Nu al timpului regasit în sens proustian, unde este vorba de o adevarata epifanie a timpului, ci a unui timp regasit prin ceea ce el vesteste la reaparitie ca memorie recuperata. Un mesaj arhaic si crestin bineînteles, care se încheaga simbolic în imaginea semnificanta a bobului de grâu ce moare pentru a aduce rod bogat. Timpul regasit este astfel si o retraire care urmeaza uitarii sau mortii si, aceasta, pentru o reasezare în normalitate; daca nu chiar într-un timp sacru, într-un timp locuit de sacru. În totul, un roman care spune mai mult decât litera sa, vizând tocmai acest vis al reînnoirii, al regenerarii, al unei demnitati recâstigate.

Dorin Stefanescu (din cuvântul rostit la Casa cu Cerb, Sighisoara, 10 decembrie, 2002).

 

Cartea domnului Daniel Dragan tinteste, cred, mai departe decât spre o problema transilvaneana. Sigur ca romanul este foarte bine prins în carnea vietii noastre locale si istorice, dar, dincolo de realismul sau, el încearca sa-si puna problema a ceea ce mai poate face spiritul în fata unei lumi ce si-a iesit din fagasul ei normal, a unei comunitati împutinate nu doar numeric ci si valoric, o lume care si-a pierdut criteriile firesti, vietuind doar. Simbolul acestei derive apare cu precadere în functionarea anapoda a ceasului din turnul bisericii, ceas pe care nimeni nu se mai pricepe sa-l repare.

În aceasta lume decazuta, parintele Thomas asteapta un semn, iar acest semn se arata tocmai prin personajul Hans Müller care este un adevarat Lazar înviat din morti, aparând dupa zeci de ani, si e un adevarat miracol ca acest om a supravietuit Gulagului din Rusia Sovietica. Întreaga comunitate este uimita si, parintele Thomas va încerca sa cladeasca prin intermediul acestui miracol un spirit comunitar, va încerca sa regenereze valorile care au fost pierdute prin pervertire. În sensul acesta cred ca toate personajele se ilumineaza prin Hans Müller, un "înviat din morti"el dând, inconstient, fiecaruia încredere si credinta ca, totusi, lumea nu poate sa cada la nesfârsit în material, nu se poate farâmita si distruge pentru totdeauna.

Satul acela, desi este o comunitate ce nu mai are nici un temei - mereu se fac referiri la o lume normala în care traisera o parte din aceste personaje cât si la, mai ales, distrugerea acesteia din perioada comunista - începe sa se recladeasca din interior si aici autorul spune un lucru foarte adevarat si profund, anume ca o lume mai buna se construieste pornind de la nivelul individului purificat, deci pierderea care se lasa sesizata în aspectul ei social, la nivelul aspectului exterior, îsi are de fapt tamaduirea la nivelul launtricitatii noastre, acolo unde ne-am pierdut încrederea si putem fi tulburati de o falsificare a sistemului de valori, falsificare de care ne putem lasa furati. Or, miracolul care se petrece în acest roman si care, pâna la urma este unul extrem de optimist, este ca, regenerându-ne interior, putem schimba lumea, readucându-o pe fagasul normalitatii.

Romanul domnului Daniel Dragan este, cred, deja un roman european, pentru ca vizând o problema pe care noi am trait-o aici si o traim si acum cu tristete - disparitia unei comunitati etnice transilvanene de care noi am fost legati - în el se întrevede nasterea unei noi comunitati, de data asta la nivel continental, un spirit european dincolo de erorile si ororile istoriei.

Marius Iosif (din cuvântul rostit la Casa cu Cerb , Sighisoara, 10 decembrie, 2002)

 

N-am citit cartea ca s-o prezint cuiva. Am citit-o pentru ca am fost rugat, la început, si dupa aceea am citit-o pentru ca mi-a devenit un mesaj deosebit. Un roman scris de un român despre un sas. Si în prim plan asa este si cred ca este un caz unic de la Burebista încoace unde sa se tematizeze un preot sasesc. Desigur, nu este un roman ce tematizeaza viata saseasca, nu este în primul rând un roman teologic; este un manifest de etica crestina si am multumit de multe ori autorului pentru ca m-a implicat în acest proces de devenire, respectiv sa citesc manuscrisul. M-a încalzit faptul ca aici, totusi, sasii sunt o realitate prezenta. Daca se vorbeste despre sasi, se spune "au plecat" dar eu sunt aici si în Sighisoara sunt aproape un sfert din cei care au fost în 1990.

Îi deplâng pe cei plecati, dar iata ca, pe pragul disparitiei acestei comunitati, cineva scoate un mesaj din prezenta lor. Parintele Thomas Schneider este o figura fictiva, un personaj fictiv într-un sat fictiv, dar într-un context si o atmosfera reala. Multi dintre cei care citesc cartea cred ca asociaza locurile si întâmplarile cu un anumit sat si chiar întâmplarile sunt atât de verosimile si de plastice încât esti tras în actiune.

Întrebarile mele de la început au fost: care este imaginea unui român despre un preot evanghelic si în ce masura aceasta imagine se suprapune cu imaginea unui preot sasesc despre sine. Si nu puteam sa nu citesc cu interes, la început, iar apoi ca sa încerc sa definesc prezenta mea în contextul vietii cotidiene a societatii în care ma aflu. Cine se intereseaza în mod real de sasii din Ardealul de azi, de soarta lor actuala? Iata, se intereseaza cineva!

Chiar daca tema romanului nu sunt sasi si nici istoria lor, eu consider ca tema este reconcilierea. Autorul cauta sa provoace un raspuns la întrebari de esenta, cum se pot vindeca ranile din istorie, care sunt mecanismele reconcilierii dintre oameni, cum poate arata curajul civic într-o societate, acolo unde exista lasitate, sau ce înseamna implicare acolo unde este indiferenta. Pentru ca indiferenta este cea mai mare culpa, spune Elie Wiese, acel evreu român - sa spunem asa - care-si scrie cartile în limba germana, în aceeasi limba pe care si Eminescu o stapânea desavârsit. Autorul parintelui Thom are curajul sa stearga stereotipurile pe baza etnica. Înainte stiam exact ce este un tigan sau un secui sau un evreu. În acest roman mi s-a parut ca nu mai exista aceasta simplificare, familiile sunt mixte sau, cum vrem sa ne obisnuim sa spunem la noi în biserica, sunt "familii unificatoare de cultura" sau "unificatoare de confesiuni" stiind ca termenul de unificator înseamna ca se leaga om de om, cultura de cultura, confesie de confesie dar nicidecum unul sa se distanteze de celalalt sau crezul unuia sau cultura unuia ar sterge, ar anula cealalta.

Eu mai gasesc aici o categorie teologica, nu sunt sigur daca este pur protestanta, dar apare pentru prima data în psihanaliza lui Karl Gustav Yung, fiul unui preot evanghelic elvetian care vorbeste în anii '40 despre categoria culpei colective. Este acea culpa ce provine din folosirea personala a unui sistem antiuman, chiar daca îl declaram inuman sau problematic. Daca suntem activ sau tacit sustinatori ai unui sistem corupt, adica pacatos, atunci suntem culpabili, suntem partasi acelei culpe. Eu spun, în continuare, ca aceasta culpa ne unifica sasi-români, ori ce am fi, dar nu numai atâta, exista si o mântuire unifica-toare prin unificatorul mare preot Iisus Cristos care nu este de gasit în roman ca personaj, dar e reprezentat prin parintele Thomas pe care-l vedem spalând picioarele lui Hans, un personaj dezorientat, lipsit de coordonate reale si ancorare în societatea reala. Eu ma regasesc în personajul Hans, merg aici mai departe: în comunitatile noastre avem o sumedenie de Hansi, oameni carora li s-a furat timp din viata la tinerete si timp din viata la batrânete. Iata, la batrânete, lui Hans i se ofera sansa unui început nou, dar este prea târziu. Chiar si apropierea tandra a Annemariei, o fecioara pura, un personaj extrem de placut, vine prea târziu. Hans nu mai este atins de ceea ce poate oferi viata. Exista un prea târziu!

Acest roman este un manifest de speranta la conciliere ardeleana. Gasesc în aceasta carte o mâna tamaduitoare, asa am simtit-o eu, întinsa catre omul care cere si ofera iertare, dar care si cheama la umanitate, la iubire si responsabili-tate etica pe aceasta palma de pamânt locuita de români, de romi, de secui si de o mâna de sasi.

Johannes Halmen - Preot evanghelic diasporal (Din cuvântul rostit vineri, 10 decembrie 2002, la Casa cu Cerb din Sighisoara)

 

Ceea ce mi se pare în primul rând interesant si important în noul roman al lui Daniel Dragan, este, la prima vedere - cumva nefiresc, îmi asum, cum se zice, riscul - ideistica protagonistului; prin urmare nu doar afabulatia, trama, nu doar asezarea, construc-tia epica - remarcabila, desigur - atent si minutios gândita si lucrata de catre autor, un profesionist veritabil; nu, mai întâi ma preocupa acum meditatia, ca sa spun asa, teologala a pastorului Thomas Schneider, parohul dintr-un sat transilvan, cu sasi remanenti dupa schimbarea din 1989 si, fireste, mai ales dupa exodul masiv al acestora în perioada - coercitiva (si lucrativa totodata) cu populatia tedesca - a bolsevismului national ceausist; nu mai putin - cum remarcam din carte, o obste taraneasca aflata în disolutie si, desi mixata (sunt aici, deopotriva, români si unguri) îndurând înca, astazi, ciudata noastra tranzitie.

Asadar, parintele Thom, personajul de prim plan si, în acelasi timp, meditatiile sale nelinistite si nelinistitoare. O gândire care, desi de inspiratie - cum se cuvine - evanghelica, adica a vestirii divine, va fi modelata totusi, însa nu fara îndoieli si temeri, de chemarile din veac. O gândire care - nedezertând de la canonul crestin patristic, valabil atât în biserica primara dar si, dupa aceea, în toate învataturile si confesiunile ce se hranesc de la izvorul cristic - îsi va îngadui sa încerce si masurile, mirarile la care s-a supus (ori i-au fost impuse) lumea noastra de astazi, fiintarea noastra la întretaiere de milenii; o lume de spaime si sperante.

Personajul, parintele Thomas, mediteaza în termeni carturaresti moderni, as spune chiar seculari, asupra conceptului dogmatic în felul urmator: "M-ai întrebat într-o zi daca satenii nostri mai cred în Dumnezeu. Raspunsul meu este da, ei cred, numai ca Dumnezeul acesta de astazi este altfel decât Dumnezeul în care au crezut bunicii lor. Dumnezeul acesta este asa cum si-l doresc ei, un Dumnezeu care nu vede bine sau nu vede decât ce voiesc ei sa-i arate, un judecator dispus sa cada la mica întelegere, la mica tocmeala cu enoriasii, ce sa fac, Doamne, n-am avut încotro, ne descurcam si noi cum putem." S-ar putea spune ca întâlnim aici un Dumnezeu nietzscheean, ei da! sau un Dumnezeu ca Deus otiosus ; un Dumnezeu oprit din lucrare, ca sa vada apoi tocmai lucrarea omului ce aspira a urca la Dânsul. E vorba însa, spune Daniel Dragan, de Dumne-zeul care permite, divinitate de carne si sânge si, de aceea de neînstrainat; o divinitate ce îngaduie fiindca e fara de capat. Adica, pe de o parte e vorba de acel Dumnezeu evocat de scriitor dupa Grigorie Teologul, care spunea ca "asa cum înotatoarele nu pot parasi apa, tot asa celor ce au un trup, le este cu neputinta sa iasa din acel trup." Dar este, pe de alta parte, vorba si de acel Dumnezeu al Sfântului Grigorie din Nyssa care ne încredinteaza despre cautarea infinita si în vesnicie a lui Dumnezeu, în toate cele ce sunt, prin ecou sau copie euharistica, dar, mai ales, în întunericul ce necontenit ne înconjoara - si care, mai mult chiar, îl înconjoara pe El însusi, si astfel îl adaposteste. Spunea acel sfânt parinte, ceea ce simte deja si Thomas din romanul lui Daniel Dragan: "Caci în aceasta consta adevarata cunoastere a Celui Cautat. Ca a-L cunoaste, sta chiar în faptul de a nu-L cunoaste, pentru ca Cel Cautat este mai presus de orice cunoastere, înconjurat din toate partile de necuprinsul lui ca de întuneric".

Care este acum întunericul acesta? Este - ca sa ne întoarcem la lucrarea literaturii - deja probabil chiar în aceasta lucrare, printre altele. Este lumea ce nu conteneste, fiind versatila si pluriforma; si este textul lumii acesteia, si el versatil si pluriform, încercat si harnic. Este, cu alte cuvinte, profanul ce învaluie sacrul, - cum ar zice Mircea Eliade - un profan însa gratie caruia, noi, secularizatii, avem putinta accesului la sacralitate. Deopotriva la adevarul si frumusetea fiintei. Cred ca în chipul acesta mediteaza parintele Thom, cautând, ca ultim demers al sau, capatul de ata subtire al nadajduirii.

În economia operei literare, o problematica de felul aceleia înfatisate mai sus ar constitui (cu vorba unui eseist francez) o "figura literara", anume - pragul. Acesta - ca indeciziune între launtric si exterior - este însa si un vestibul, cale de iesire sau de intrare. Liziera: de la care intri, te afunzi, interiorul fiind, asa-zicând, textul, lume închipuita prin puterea literei, sau de la care iesi în exterior, acesta fiind (scrie Gerard Genette) "discursul lumii despre text" - noi însine, o lume ce se citeste. Oricum, un prag de felul acesta (nu neaparat cel identificat de mine) ne comanda întreaga lectura.

Un alt prag, adica o interpretare cu care sunt de acord, a fost identificat de curând de Nicolae Stoie în cronica sa din Foaie pentru Minte, Inima si Literatura. El desprinde din complicata si cetoasa lume a romanului Parintele Thom , sugestia de crepuscul, de neantizare, sub pervertirea istoriei dominata ideologic, pervertire a valorilor umanitatii insulare si colective deopotriva. Sub presiunea unei istorii perverse - conchide cronicarul - fiintarea devine volatila, ursita, destinul ce pareau nemiscate sever structurate si controlate devin doar o iremediabila si îndoielnica alunecare în goluri. Nicolae Stoie ne mai sesizeaza o unitate organica a conceptisticii si elaborarii literare din recentul roman al lui Daniel Dragan cu cele dintr-o carte anterioara, si aceea un roman tare al autorului: Stapânii lumii din 1999. Sunt din nou de acord. Cu adaosul ca prin aceasta serie romanesca, Daniel Dragan se apropie (precum, ca sa încerc o comparatie, Nicolae Breban în izbutirile sale indubitabile, de la Bunavestire la Pânda si seductie ) de un program estetic si auctorial ambitios, persuasiv, impunator.

A.I. Brumaru ("Un impunator program auctorial", în Foaie pentru Minte, Inima si Literatura, Gazeta de Transilvania, 11-12 ianuarie 2003)

 

Exista o polifonie a vocilor critice care se exprima despre aceasta carte. Aceasta polifonie este - sigur ca da - o conditie a criticii. Dar este, în acest caz, si un raspuns la polifonia vocilor din romanul lui Daniel Dragan. De unde se poate vedea ca în diversitatea retoricii critice se oglindeste diversitatea complementara a lumii romanului, cu un efect al diversitatii obiective a lumii reale, de dincolo de roman.

Cartea, compusa ca un mozaic, este scrisa direct de personaje, într-un stil alert, cinematografic. În fiecare pagina, autorul narator este altul, vocile relatarii se schimba la fiecare pas, odata cu unghiurile de povestire. Ba, câteodata, cum se întâmpla cu scena agresiunii lui Hans în gara - un eveniment de ruptura, de altfel - relatarea este reluata obsedant, din unghiuri diferite. Dupa ce a fost povestita de agentul sanitar Misici si repovestita de impiegat si de seful de gara, întâmplarea este rescrisa în continuare de procurorii din presa ca voci de opinie publica, complementare vocii oficiale a procurorilor de meserie. Lectorul ia contact, astfel, nu cu înfatisarea unei lumi obiective, ci cu o polifonie de glasuri care se pronunta despre aceasta "lume obiectiva".

Naratiunea se încheaga, deci, prin viziunea unor personalitati atât de felurite, care evoca întâmplarile din perspective subiective si valorizeaza ceea ce socoteste fiecare ca se întâmpla în acest context, în aceasta lume româneasca mai generala si în aceasta lume europeana ajunsa la marginea dezastrului.

M-am gândit sa spun câteva cuvinte despre arhitectura metaforica a cartii, legata, în primul rând, de metafora întunericului. Metafora întunericului de dincolo de lumina, dar poate si a întunericului de dincoace de lumina, deci a întunericului din pacatoasa noastra realitate istorica în care am cazut. Ea face parte - de ce nu? - dintr-o bogata mitologie a întunericului în care suntem cufundati si dintr-o teologie negativa precara, de altfel, prin care experimentam salvarea. La începutul romanului, parintele Thomas deschide, în miez de noapte, usa grea a bisericii provocat de plenitudinea revelatiei divine. În timp ce admira zâmbetul suav al Fecioarei, senzatia miracolului este spulberata de aparitia propriei sale sotii, care navaleste în locasul de cult fluturându-si desuurile. Ispitirile ei îl provoaca pe pastor la un alt tip de traire, amagitoare si neîmplinita ca orice reverberatie imaginara. Unde autorul confrunta, acoperit de umbrele noptii, ardoarea iubirii divine cu imaginea vinovata a iubirii omenesti decazute. Complementar cu aceasta dubla proiectie, în spatiul sacru al bisericii, Daniel Dragan situeaza o alta dezlipire din somn: a taranului care intra în grajd pentru a-si face nevoile de peste noapte. Acolo este lovit peste picioare de o umbra care nu se poate distinge din marea umbra a noptii. Aduce lampasul si traieste o revelatie diabolica: bivolita îi fatase un vitel netrebnic, cu trei picioare, cu capul balanganindu-i-se între omoplati. În sat se aprind vorbele despre blestemul care ar fi cuprins gospodaria omului sau poate comunitatea rurala, daca nu cumva, prin extensie, lumea întreaga în care traim. Taranii apeleaza la solutia apocaliptica - nimicirea raului prin arderea în foc - si prin spulberarea în fum. Autorul conduce întâmplarile spre o asociere impresionanta: doua metafore zguduitoare sunt convocate pentru a face definitia lumii - o metafora a revelatiei divine în întunericul acestei lumi si, paralel, o metafora a întâlnirii cu diavolul.

Dar aceasta metafora a întune-ricului se insinueaza prin structurile romanului în nenumarate forme. La un moment dat ea apare disimulata într-o adevarata ceremonie a umbrelor care implica în toate manifestarile toposul rural. Daca te duci spre Dealul Verde, soarele îti invadeaza fata si te orbeste, dar umbra cea neagra te urmeaza, sta la pânda în urma ta. Daca mergi spre Crângusor, ai soarele-n spate, iar umbra aluneca înaintea ta, fara sa-ti lase speranta eliberarii din lanturile întunericului care te însoteste pas cu pas. Cum e normal, aceste solutii metaforice pot fi explicate în diferite chipuri. Cum atât de diferit putem interpreta fiecare din noi coinci-dentele ceasului cu douasprezece ore, de pe turla bisericii sasesti, în corespondenta cu arhitectura în douasprezece capitole a întregului roman. Ceasul acesta (la Constantin Virgil Gheorghiu metafora timpului este închegata în jurul Orei 25 ), figurat si pe coperta cartii, arata ca a ramas mai putin de o jumatate de ora pâna la închiderea cercului. Dar glasul lui este mut.

În aceasta lume de ruptura, în care oamenii vietuiesc laolalta cu vitele si cu câinii într-o blestemata comunitate a destinelor, se produce aparitia lui Hans, personajul considerat îndeobste ca centru afectiv al romanului. Hans Müller se întoarce din întunericul adânc al Siberiei cu memoria alterata - ca o manifestare expresa de întuneric mental - cu mintea ravasita, complet debusolat. El traieste acut drama pierderii constiintei de sine si, odata cu ea, a graiului. Hans confirma imposibilitatea de a rosti într-un amalgam lingvistic rupt de identitatea comunitara, în care sunt amestecate cuvintele rusesti cu sunetele românesti si cu silabele dialectale sasesti. În întunericul acestei fiinte înghitite de neguri, actorii comunitatii încearca sa patrunda, fiecare cu lampasul propriei sale puteri de decriptare. Omul trebuie reînvatat sa traiasca. Însa moartea îl rapune aproape de ceasul al doisprezecelea, de ora izbavirii.

În jurul destinului tragic al celui prea târziu regasit, se misca numeroase alte destine cu vocatie în simbolismul general al cartii. Avem destinul Wandei, sotia pastorului Thom. Când înca mai erau studenti, ea vine la viitorul preot si la viitorul ei sot si-l întreaba cum se pot împaca iubirea pentru Tatal Ceresc cu iubirea Aproapelui. Destinul ei arata ca aceste dimensiuni ale iubirii nu se pot împaca. Ea ajunge sotia pastorului, dar toata viata îi va fi bulversata de incompatibilitatea aceasta de fond. Aflata în pragul bisericii resimte "imposibilitatea de a da înapoi si incapacitatea de a merge înainte:" Nu se realizeaza în iubire deoarece nu se poate regasi în niciuna din formele ei. De aceea îl abandoneaza pe pastor si pleaca în Tara de Sus (care nu este identica cu tara în care pastorul îsi poate împlini destinul).

Alaturi de Wanda autorul prezinta destinul Annemariei toropita de arderile iubirii, frumoasa, apetisanta, uimitoare prin toate câte le face. Pare un arbore sacru, simbol absolut al iubirii întrupate, în care ar trebui sa se afle prefigurata lumea de dincolo de clopotnita acestei comunitati. Dominata de trairi sufletesti necuviincioase si contradictorii, ea merge sa le desluseasca tocmai prin semnele Mutei, care-i prezice ca va avea doua iubiri imposibile: pentru un barbat aflat la sfârsitul vietii si pentru altul înlantuit în dragostea pentru Dumnezeu. Si e foarte interesant ca dintre toate perso-najele aruncate cu surle si fanfare de autor în ochii cititorului, când e sa distinga el însusi o voce emblematica, el alege pentru definitiile pentru coperta cartii tocmai vocea Mutei. Annemarie se duce la ea sa afle dezlegare pentru sfâsierile sale sufletesti. Dar Muta îi arata ca o dezlegare nu poate fi de asteptat în afara destinului ce i s-a dat.

Foarte interesanta este, pâna la urma si arhitectura dramei lui Thomas Schneider, care traieste iubirea sa pentru Dumnezeu într-o lume aprinsa de patimi erotice si de tot felul de alte caderi omenesti, inclusiv cele vânturate la cârciuma satului. Sufletul parintelui Thom se sfâsie si el între zâmbetul enigmatic al Sfintei Maria si frivolitatea Wandei pe fondul netrebniciei omenesti, al imposibilitatii de a tine în armonie aceste contraste.

Vorbind despre polifonia locului nu pot sa nu observ disimularea acestei metafore în diverse asezari lumesti. În primul rând, fireste, se afla biserica satului: tot mai goala de suflete, pentru ca oamenii pleaca fie în Tara de Sus, fie în Tara de Jos - la cimitir sau la cârciuma lui Weresstoy, sub umbrarele careia sacrul îsi afla alte înfatisari diabolice. Si unde chiar pastorul va descinde într-un târziu, sa ia o bere si sa-si întâlneasca enoriasii pierduti. Toposul acestei lumi este prezumat în biserica, în grajd si-n cârciuma, în cocina si, în cele din urma, în casa, ca asezare a omului si ca asezare a fiintei în trup. Autorul surprinde o imagine a casei proiectata în câmpul unei disolutii profunde care începe cu destramarea valorilor fundamentale: cu dizlocarea proprietatii si cu abandonarea credintei, cu reperele morale nimicite. Însa, din pacate pentru ea, cu toate consecintele unui destin tragic, în care nimeni nu-si asuma raspunderea pentru nimic. O casa în care stapânii acestei lumi - si aici o comparatie cu romanul Stapânii lumii devine ispititoare - au fost luati pe sus la sfârsitul razboiului si dusi în întunecimile Siberiei. În vreme ce proprietatile lor de zeci de iugare de pamânt arabil, pasuni si paduri, de-a valma cu toate acareturile gospodariei traditionale, au trecut la colhoz. Unde au fost date pieirii dupa ce alti "stapâni ai lumii" s-au asezat în acest topos uitat de Dumnezeu. Si unde oamenii vocifereaza ca interesul parintelui Thom nu are în vedere salvarea sufleteasca a sarmanului Hans ci averile parintilor lui, pe care tinteste sa le înhate. Destinul acestei case pare dublat de virtuti simbolice mai generale, în care tarancile brodeaza cu acul pe servetele acele Sprüche bine cunoscute - mesajele identice ale universului narativ: casa noastra-i mica si saraca, însa loc al întelegerii si al iubirii. O casa în care înca mai suna în memoria colectiva acordurile vechiului Cântec al Transilvaniei de la 1848 compus de Johann Lukas Hedwig, pe versurile poetului Moltke.

Tocmai destinul acestei lumi în ruina, ravasit de o istorie nemernica, este prefigurat în romanul lui Daniel Dragan. Un roman complex, în care, cu o placere de a povesti devastatoare, sunt organizate mari arhitecturi polifonice. Iar prin simbolismul sau fastuos - un roman simbolic, deci o meditatie remarcabila asupra lumii acesteia si a destinului sau planetar, concen-trata într-o mare engrama a timpului. Un timp istoric otravit, pe care oamenii locului l-au resimtit ca o forma de teroare. Si s-au aparat de el printr-un boicot al istoriei pe care îl regasim, exprimat, în termenii filosofiei lor specifice, de toti marii interpreti ai lumii rurale est-europene. Desigur, în primul rând de Mircea Eliade si de Lucian Blaga.

Ion Itu (din cuvântul rostit în 20 decembrie 2002, la Casa Baiulescu din Brasov)

 

"...Poate ca de la Ursa mare , din 1988, în naratiunea, cu precadere romanesca a lui Daniel Dragan, realismul acela funciar, neclintit de pe piloni, îsi autoproduce si-si autodemasca alternativa, fetele ascunse, nevazute: apar acum misterul, enigma, miraculosul, vocile fantasticului: au aparut, iata, alegoria, simbolul. Acestea transmit alte mesaje decât cele realiste transportate de evidenta sau de catre autoritatea prezentei: omul nu e de data aceasta numai purtatorul de eternitate si destin (ca în caracteristica "tare"), el e acum si termenul comprehensiv al mortalitatii: nu e doar "farutiorul" neratacit de valori "perene", dar este compasiunea pentru toate cele care, vietuind si parurgând - prin stingeri repetate - generatiile, ar lasa undeva tainice, impronuntabile urme. Se renunta în acest caz, cu alte cuvinte, la caracterul proiectiv al istoriei, în numele (cum a zis cineva) unui cult al memoriei, al urmei traitului (un cult pe care eu l-as numi necesar si glorios).

Aceste teme se regasesc si în ultimele (nu cele din urma) carti ale lui Daniel Dragan: "Parintele Thom", "Caravana", "Ultima tinerete a Mariei Suru". Aceasta, un microroman alcatuit, cum ne avertizeaza scriitorul, din capitole disipate "venind din romanele" "Doi ori doi", "Oceanul " si "Tare ca piatra" (asezarea lor initiala în acestea fusese tactic premeditata, penetra atunci opacitatea si nesiguranta cenzurii comuniste), aceasta naratiune deci, concisa si profunda (dezvaluirea resorturilor alienarii în totalitarismul bolsevic), corespunde aproape în întregime definitiei canonice a formulei realiste. Sunt însa aici unele scene, îndeobste acelea rememorative, care vestesc trecerea: evidenta realistica - atunci constructia narativa ce o poarta e implinita fara rest - nu numai ca îngaduie simbolul dar devine, ea, simbolul însusi. Ar fi, oare aceasta si taina capodoperei? Romanele "Parintele Thom" si "Caravana" raspund afirmativ."

A.I. Brumaru (din "Conditia umana" - gazeta "Obiectiv" din 22 noiembrie 2004)

 

Revelion cu Paloma Blanca de Daniel Dragan este o bijuterie!

Revelion cu Paloma Blanca legitimeaza un dramaturg important. Prima oara am citit aceasta piesa-scenariu acum cinsprezece ani si mai bine. Am fost încântat si cutremurat de calitatile ei artistice. Am fost convins ca va avea un viitor fericit! Si astazi cred la fel. Nici un fir de praf nu s-a asternut peste vigoarea acestei lucrari despre oameni si zile, despre oameni si zapezi, caci despre oameni si zapezi ne vorbeste Daniel Dragan cu un talent formidabil!

Dumitru Radu Popescu (2003)

 

Revelion cu Paloma Blanca. E portretul în culori tragice al unei femei cu o puternica personalitate, care nu renunta la demnitatea ei de artista, dând o pilda de abnegatie fata de propriul ideal. Personajele sunt de conditie anodina. Dar întâmplarea, implantata într-un cadru hibernal, într-o gnoda montana, capata, pe masura ce se desfasoara, tensiune, situatii neasteptate, un halou enigmatic.

Autorul stie sa glumeasca si sa ironizeze. Lasa impresia ca ar nara el peripetiile. Dar treptat, personajele se autonomizeaza, iau, cu gravitate conducerea evenimentelor si le determina autoritar. Tânara niumita Dora-Dorina se reliefeaza ca un caracter autentic. Lumea din jurul ei are lumini, umbre si penumbre ciudate si se organizaza difuz, nu în raport cu eroina ci datorita ei, din cauza ei. Un subiect consistent. Mai totul solid, neted si clar, anticonventional, decis.

Valentin Silvestru (1988)

 

Iata: o "caravana" erotica (lectorul, cititorul prevenit va întelege ca este vorba despre o mixtare textuala între cupluri, nu neaparat o depravare), în care este implicata protagonista Amalia Weiss-Rogalski (personaj complex, o preformanta dupa parerea mea, în portretistica feminina în literatura româna) devine, în registru alegoric, caravana noastra a tuturor, convoi implacabil din desertul lumii si al fiintarii - o fiintare de care însa, vai, nu dispunem. Încotro - fiind în acest cortegiu - suntem îndreptati? Ar fi, oare, mai bine sa traim conditia celui care nu este îndreptat nicaieri?

Nu cred ca Daniel Dragan raspunde acestor dramatice interogatii - sau ca ar fi intentionat sa raspunda. Important este ca scriitorul ne-a adresat întrebarea: Caravana sa - luând acum în calcul realismul dens al tramei si ridicarea acestuia, nesilita, la simbolul indimenticabil - se constituie, pe linia initiata de André Malraux, ca un remarcabil roman în alt ceas tulbure din istoria lumii, al conditiei umane.

A.I. Brumaru (2004)

 

Romanul Caravana de Daniel Dragan este, în primul rând, un roman clasic. Clasic pentru ca îsi propune si are îndrazneala pe care foarte putina lume o are de a aborda tema fundamentala care a existat întotdeuna în literatura si care este una singura: dragostea si moartea. Foarte putini sunt romanicerii contemporani care mai au curajul sa dea fata cu aceasta tema. De obicei scriitorul contemporan, romancierul se multumeste cu fragmentul crezând ca întregul este perimat si imposibiul de aproximat din perspectiva mult prea încarcata si mult prea complicata în care ne aflam. În cazul romanului Caravana avem o stralucita exceptie si un astfel de act de curaj. Este o poveste de dragoste si moarte care traverseaza doua culturi, care traverseaza doua regimuri, doua Românii si doua Europe, cea de dinainte si cea de dupa anul 1989.

Dar dincolo de asta, pentru mine a devenit o ghicioare titlul romanului, o ghicitoare pe care am indraznit s-o dezleg în felul meu. Mi-am pus în notele mentale de lectura un subtitlu: starea de caravana. Cum ajungi sa calatoresti, sa faci parte dintr-o caravana? În primul rând pentru ca esti obligat. Pentru ca este singura modalitate de supravietuire în anumite conditii. În desert nu poti calatori singur pentru ca te prapadesti. Esti obligat sa te alaturi unei caravane, esti obligat sa te duci cu caravana, sa te duci pe drumul pe care te duce ea, sa respecti toate datinile pe care le respecta cei care fac parte din caravana, sa poposesti acolo unde poposesc ei si sa-ti duci viata împreuna cu a lor daca vrei sa ajungi viu în ceralalta parte a desertului. La starea de caravana pe individ îl pot obliga multe. O natiune poate fi obligata prin specificul istoriei.

Cred ca în aceasta privinta romanul este o foarte îndrazneata alegorie a istoriei noastre recentze ante si post revolutionare. Doua momente ale istoriei noastre în care ni s-a spus ce avem de facut si noi am încercat sa ne conformam. Pâna la un anumit punct ni s-a spus ce avem de facut de la rasarit si noi ne-am straduit sa ne conformam, a venit apoi un moment care a rasucit acul busolei, a urmat perioada în care ne gasim si acuma si în care ni se spune din apus ce avem de facut si noi în continuare ne conformam dar nu ne conformam blazat, nu ne conformam cinic, nu ne conformam neputinciosi, ci încercând sa ne traim propria noastra viata în aceasta forma aparte de conformism. Aceasta stare de caravana mai este apoi si un dialog inedit cu destinul pentru ca în momentul în care te-ai hotarât sa te încredintezi unei caravane nu mai poti da înapoi. Te poti da jos dintr-un tren, într-o gara, la un moment dat. Poti sa te dai jos dintr-un avion la o escala, daca drumul este mai lung. Dar, dintr-o caravana, nu. Cale de întoarcere nu exista. Cu caravana trebuie sa te duci pâna la capat. Si, pentru ca este nevoie de acest efort de a merge pâna la capat gasim în romanul Caravana caractere tari, acele caractere puternice cu care ne-au obisnuit romanele lui Daniel Dragan înca din anii 80.

Zorin Diaconescu (2005)

 

O splendida monografie satirica a României de oricând este ultimul roman al lui Daniel Dragan, Ciuma boilor. Autorul s-a detasat aici de orice versiune id ilica asupra "sufletului românesc", prezentându-l în ceea ce are el mai aberant. Nicicând nu am citit o proza mai cinica, mai caustica, scrisa de un român despre români. România întreaga este un sat în care logoreea si invidia sunt duse pâna la ultima consecinta: crima institutionalizata.

Mircea Ardeleanu (2004)

În Ciuma boilor Daniel Dragan are viziunea macabra a unei societati în care zicala "Sa moara si capra vecinului" a devenit masura tuturor lucrurilor. Scrisa într-un stil dur, taios, dar nu lipsit de simtul umorului, cartea vorbeste despre spiritul autohton fara sa foloseasca eufemisme. Fluent si captivant, romanul Ciuma boilor, având ca punct de plecare un pretext ritualic, este si o interesanta carte de etnopatologie.

Mona Mamulea (2004)

 

Într-un sat al carui vis imposibil este sa intre în rândul municipiilor (trimitere la "spatiul mioritic", cu drama lui europeana), descinde diavolul, dispus sa îndeplineasca pe loc orice dorinta. "Desantul" se produce în lipsa preotului - marele absent -, fapt care face posibila extravaganta hierofanie.

Esti Faust si ai totul de cerut - de aici începe povestea lui Daniel Dragan. Putere, cunoastere, bogatie si placere - iata cele mai dezirabile bunuri -, toate oferindu-se absolut gratuit, caci acest Mefisto nu vrea nimic în schimb, nici chiar umbra pe care i-o ceruse lui Peter Schlemihl -, cu atât mai putin sufletul.

Dar nu poti încheia "afaceri durabile" cu oameni care nu vor nimic concludent. Transpus în context românesc, pactul de provenienta nordica îsi pierde relevanta, iar statutul tragic se deplaseaza de la personajul uman la Celalalt - non-uman -, care are totul de oferit, dar care devine patetic si de prisos în conditiile în care nu i se da si un partener pe masura, unul cu competente faustice. Raportul bizar, neprevizibil, se încheie, astfel, printr-un bâlci într-o biserica goala. Faust-ul românesc este un anti-Faust - pare sa fie miza acestei scrieri conduse cu eleganta, cu inteligenta si (auto)ironie, despre o mentalitate atât de cazuta în inertia materiei brute (exemplar semnificata de maldarul de limuzine de lux putrezind inutile pe strazi), o mentalitate atât de pravalita deja în neant, în vacuum spiritual, încât nu mai are nevoie de diavol ca s-o prabuseasca.

Mona Mamulea

 

O scriere de mare impact, cu o tema neabordata pâna acum în spatiu literaturii române, Diavolul, aproapele nostru este un roman surprinzator, spiritual si captivant. Cinismul din romanul precedent al lui Daniel Dragan, Ciuma boilor, îsi gaseste aici o fascinanta dezvoltare, într-o constructie plina de gravitate, dar încarcata totodata, de umor si erotism.

Mircea Ardelean

 

Creatorii de spatii ale realului magic sunt rari în literatura contemporana. De la celebrul sat Macondo al lui Gabriel Garcia Marquez pâna la celebra (în spatiul românesc) Vladie a lui Eugen Uricaru, creatorul de literatura prefera sa construiasca portrete psihologice, portrete de grup (psihosociale) si mai putin sa faca trimitere la fascinanta lume a etnopsihologiei si imagologiei. Daniel Dragan si-a propus prin Ciuma boilor si Diavolul, aproapele nostru sa demareze un asemenea proiect etnopsihologic : studiul tinutului logofanilor.

Situarea actiunii celor doua romane în acelasi tinut (al realului magic) aduce cu sine o prima cheie a lecturii, cea a decriptarii portretului etnopsiho-logic al românilor. " Starea normala a românului este lipsita de sentimentul gravitati existentei ", ne av ertiza Mircea Vulcanescu. Iar Daniel Dragan construieste tocmai acele î ncercari, în plan actional, care ar putea scoate în evidenta lipsa de consistenta a trairilor, superfi-cialitatea sentimentelor unui popor ascuns, acoperit, volatil: o epidemie de ciuma, respectiv o "descindere" a diavolului. Sunt încercari grave care pot zugravi în culori tragice alte spatii spirituale. Dar tinutul logofanilor este ferit de tragic. Nu prin lipsa provoca-rilor, ci prin lipsa de reactie proportionala cu provocarea. Si printro fascinanta incizie (auto)ironica a autorului în pântecele viermuind de pacate al unei societati hedoniste. [...]

" A fi român înseamna a fi o fiinta cu multa apa în sânge ", nota Cioran. Si e firesc ca diluarea aceasta de suprafata sa se produca. Dar în adânc, românul ramâne hâtru, perspicace (istet), invidios (nu ranchiunos), lenes si nepasator. Ca si cum veacurile si civilizatiile care se succed n-ar putea sa îl scoata din hibernare, n-ar putea nicicând sa îl schimbe. De altfel, tot Cioran avea sa ofere modelul omului inteligent: " În România, tipul omului inteligent unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viata este un prilej de capriciu subiectiv, de exercitiu minor al dispre-tului, de negativitate superficiala. " Bietul diavol Marcel ca de victima acestui capriciu subiectiv al societatii logofane. Sa ne amintim ca tocmai acest "arhetip", lenesul perspicace, în persoana unui Pacala, Danila Prepeleac sau Ivan Turbinca (devenit român prin contaminare culturala) îl amageste de-a lungul veacurilor pe diavol. Diavolul se da batut ori de câte ori întâlneste un spatiu spiritual mai degradat. Dar (auto)ironia au-torului ne tine astfel departe de tragedia culturii sufocate de civilizatie. Cum au facut, la rândul lor, ironistii români inspirati de puterea creatoare a acestui spatiu. (Auto) ironia ne salveaza de la deznodamântul neantului. Nu avem vacuum spiritual, ci o încarcatura (o sarcina) orientata atipic.

Desi într-un spatiu apropiat de lumea slava, diavolul lui Daniel Dragan nu-l copiaza pe Woland. El este departe, cum spuneam, de puterea acestui demon bulgako-vian. Este un diavol-slujitor , asemeni lui Mefisto. " Slab de înger ", ar zice românul neaos. Diavolul (civilizatia) se lasa prins, asadar, în capcana logofanilor, lantul candelabrului din biserica, reprezentând simbolul credintei / culturii române. Civilizatia se împiedica tocmai aici. Cu toate ca Marcel este mai apropiat structural de diavolul din Faust , Daniel Dragan nu abandoneaza linia bulgakoviana (ambele teritorii se gasesc la o departare inaccesibila de împaratia luminii) sau cea hoffmaniana ("magnetismul"). Daca la Bulgakov aceasta departare confera puteri lui Woland, la Daniel Dragan ea confera "autonomie" spatiului cultural al logofanilor. Românul, prin cultura gaunoasa care îl defineste, suplineste marea absenta a lui Dumnezeu (Nietzsche devine redundant în acest spatiu). Absenta preotului din Diavolul, aproapele nostru subliniaza marea absenta. Daca la Hoffmann "magnetismul" induce teama de neprevazut, la scriitorul brasovean "magnetismul" devine doar o cale ironica de abordare a discursului, o modalitate de punere în scena. Pe de alta parte, fata de Sathanael al bogomilistilor, care pacaleste, creând Raiul, Marcel este cel pacalit. Demonii, la români, sunt personaje nastrusnice, dar nu foarte inteligente. Si nici nu inspira groaza.[...]

O alta cheie importanta în descifrarea textului este data de apelul la cercul vicios magic . În Ciuma boilor actiunea se deruleaza regresiv, ca pe fata ascunsa a benzii Moebius, dând senzatia unui continuum temporal si a unei sageti a timpului orientata mereu spre înainte. Dar daca ciuma intra în sat cu trei saptamâni înainte de Sfântul Ilie (20 iulie), adica daca actiunea începe în 30 iunie, ea se încheie printr-o ploaie care spala tot, în ajun de Sânziene (24 iunie), adica în 23 iunie. Cu alte cuvinte, actiunea se încheie cu o saptamâna înainte de a începe. Diavolul, aproapele nostru debuteaza cu montarea antenei parabolice si se încheie cu acelasi lucru. Ca si cum tot ceea ce s-a întâmplat se poate înscrie pe o bucla temporala care se închide în punctul din care începe.

Prin cele doua romane, Daniel Dragan ilustreaza o lume distincta: un spatiu la care nu poate avea acces oricine. Un spatiu care pare permeabil dar care, pentru a-si conserva identitatea, îsi ascunde dupa carapace tesuturile moi. Si ce e bun, si ce e rau. Ferindu-le de epidemiile veacului si de tentatiile civilizatiei. Or, complexi-tatea acestei lumi reliefate este conditionata de complexitatea lumii interioare a autorului. [...]

Fantasticul presupune, în primul rând, convertirea unei lumi la instabilitate. Ironicul înseamna îndepartarea perspectivei de concluziv, de rigiditate. În acest context, sa construiesti un spatiu cultural stabil si impenetrabil, chiar daca nu un spatiu al valorilor ridicate în rang de civilizatie, dar care valori, în conditiile fluctuatiei axiologice de la bursa mondiala, reusesc sa îsi p astreze verticalitatea si potenta, iata în ce consta talentul lui Daniel Dragan. Care, dublat de o fantastica placere de a povesti, ofera un splendid spectacol al nasterii unei opere. În fond, nu oricine, apelând la fantastic, poate sa realizeze acea schimbare de regim interior, de pulsatie. Si nici nu poate oricine sa apeleze la tacere ca la un spatiu vibratil purtator de mesaj, de unda de îndoiala (de undoire , la Cioran), de alternanta între zâmbetul (auto)ironic, iluminarea subita si fantezia creatoare de arealuri populate. Pentru lectorul acestor lucrari se duce adevarata lupta cu demonii: erotismul, spaima si ezitarea induse în pagini atrag cititorul, îl magnetizeaza, îi dau chip în lumea miraculoasa a logofanilor, în timp ce ironia îl îndeparteaza. Si atunci, din aceasta rupere de sine, fiecare cititor îsi creaza sub numele de Marcel propriul sau demon. Si propria sa diavolita îi atâta simturile. Percepând diferit personajele, lumea miraculoasa a logofanilor se deschide: o întrepatrundere de universuri iau nastere, prind chip, în actul lecturii. Acesta este marele merit al lui Daniel Dragan.

Adrian Lesenciuc (2005)

 

Excurs în Logofania

Daca în modernitate fictiunea - mintea care minte, cum s-a zis, construind astfel în afara a ceea ce fusese deja facut si asezat într-o obsteasca recunoastere - îsi propunea închipuirea de lumi noi - va sa zica altele decât acelea deja numite si statornicite - , în modernitatea târzie (sau în transmodernitate) fictiunea îsi va propune altceva: închipirea de locuri pentru mai propria ei asezare, altfel spus o locuire în întelesul ei propriu, anume în vecinatatea impronuntabilului - e vorba, cu alte cuvinte, de universuri care, desi fac parte din ordinea fireasca, ni se vor înfatisa ca improprii, de nerecunoscut. Se ivesc acum acele tinuturi stranii, ca Macondo în imaginarul realist-magic al lui Marquez, ca Vladia (cum ne avertizeaza Adrian Lesenciuc) în literatura lui Eugen Uricaru, ca (as mai adauga) Râpa Uvedenrode sau Isarlîk-ul barbiliene. Ca Arania, în scrierile mai timpurii, si ca Logofania, la Daniel Dragan.

Macondo, Uvedenrode, ca si Logofania din Diavolul, aproapele nostru (Editura Arania, Brasov, 2005) ar fi, cu vorba aceasta a lui Ion Barbu, "generoase si libere constructii ale transcendentei" . Ar mai fi, apoi, ca în pneumatica din Geneza biblica, si o lucrare onomaturgica , adica de pronuntare , pe care matematicile o dezbat si o statueaza ca realitate teoretica înca din antichitate: a exista înseamna aici, în termeni aristotelici, a fi gândit, iar un nume nou în univers e deopotriva o existenta noua acolo. Dar Logofania lui Daniel Dragan, ca si celelalte tinuturi aidoma, mai sunt si universuri închise, mai precis, cum ar zice un Maurice Blanchot, locuri fara iesire. Locuri în care - aci finitul si infinitul necontenit jucându-se - e cu putinta si lucrarea diabolica. (O lucrare ce s-ar mai putea numi si ianusiaca - Ianus, vechea divinitate italica, fiind un zeu al începutului si sfârsitului, al intrarilor si iesirilor, e cel cu doua fete, adica bifrons , el plasmuind si cârmuind totul în univers.) Pentru insul masurat, s-a spus, asa cum e acesta din lumea noastra sublunara, toate aspectele firii (fiintarile) sunt determinate. Dar daca într-o încapere, într-o râpa, într-un tinut mai larg, chiar într-un desert, sever comensurate, îsi face aparitia insul nemasurii, aceste spatii devin incomensurabile, labirintice, deja infinite. În ele poti sa si ratacesti; sa te ratacesti, ca ispitit de o misterioasa si nelinistita chemare.

În deschiderea cartii, ca si la capatul ei, dam în Diavolul, aproapele nostru peste acest spatiu - spatiu literar desigur, pentru ca, ne va convinge gândirea barthes-iana, literatura începe odata cu scriitura: ansamblu de ritmuri (le resimtim bine în textul remarcabil al lui Daniel Dragan), ceremonial evident sau discret, o retorica de o speta particulara ce exprima evenimentul altfel decât îl exprima rostirea naturala ; aici, prin urmare, în acest spatiu, cum am spus si cu alta ocazie, între real si fictional granitele sunt suspendate, aci deja lumea naturalului este reînchipuita, caci - nu-i asa ? - toate universurile vizibile sunt însotite îm mai lunga ori mai scurta lor petrecere de imaginile lor interioare ce nu pot fi modelate în aspectele lor naturaliste. Iata asadar acest fragment din spatiul literar al Diavolului, aproapele nostru : "Este o zi cu soare generos, o lumina portocalie se aseaza pe acoperisuri si chiar pe plopii fara sot de pe drumul Dopceanului. Soarele luneca fara nicio graba spre Alunis. Dinspre Turzun vine o boare proaspata cu miros de conifere mângâiate de vânt. Se uita în jos, catre streasina spre care urma sa coboare, si îi vede chipul. Este ea, adica i se parea ca e ea. Îl priveste în ochi. Îl priveste cu ochii ei mari, negri, albastri, verzi. Sau poate ca spaima priveste prin ochii ei strigatori, ajuta-ma ! i se pare lui ca aude si chiar aude, buzele ei rostesc deslusit chemarea. Dar asta s-a mai întâmplat odata ! îsi spune Damian si înlemneste pe creasta cu tigle rascoapte, vechi de o suta de ani, gata sa crape la cea mai mica atingere. Nu-si da seama daca viseaza sau nu (...). Ochii mari, luminosi îl privesc cu o disperare blânda. Trupul delicat, abia desprins din adolescenta, pare ca s-a ridicat din apa. O roua proaspata îi straluceste pe umeri. De-ar fi lânga ea ar ridica-o într-o mâna, însa este departe si ea striga, ajuta-ma ! cu voce de înger, îsi zice el, dându-si seama ca nu a auzit niciodata un înger, dar daca îngerii au glas, glasul lor asa ar trebui sa sune, cum suna glasul acestei femei care se zbate pe buza mortii, strigând cu voce stinsa, ajuta-ma ! Întinde înca o data mâna spre ea si asta o încurajeaza. Cu o miscare abila, micuta femeie zvâcneste în sus. E ca un salt de felina...".

Aici, se întelege, realitatea naturala a îndurat si s-a contopit cu realitatea teoretica, realitate a visului, a imaginarului; ea se exprima acum fara rest prin acestea. Este o realitate fara iesire, ca însasi Logofania . În termenii cu care am operat mai sus, fiind închisa, ea este o realitate fara deschidere, fara întoarcere, este infinita. Reîncepi- spunea undeva Blanchot - înainte de a fi început: înainte de a fi savârsit, repeti ceea ce ai savârsit, si aceasta absurditate ce consta în a te întoarce înainte de a fi plecat vreodata, sau a începe prin a reîncepe este secretul eternitatii ; dar, poate, si miracolul devenirii. Începutul romanului lui Daniel Dragan cu, aproximativ, aceeasi întâmplare onirica descrie tocmai aceasta situatie paradoxala în care se înfrunta finitul si infinitul, Diavolul, ca sa parafrazez o spusa veche, se iveste neasteptat în paradoxuri: aci el creeaza nesilit ne nimeni, ca într-un joc de copii, lumi care, chiar daca nu le asteptam, vor deveni lumile ce ne vor absorbi si, poruncindu-ne, ne vor conduce.

Tinutul Logofanilor, inventia literara a lui Daniel Dragan, ne trimite la lumea fascinanta a etnopsihologiei si imagologiei, scrie Adrian Lesenciuc în, probabil, cel mai complet comentariu la opera scriitorului - un eseu (tiparit în revista Aisberg ) ce ar putea sa constituie nucleul unei exegeze, al unei monografii. Logofania este, apasa Adrian Lesenciuc, "un proiect etnopsihologic". Logofanii ar fi, scrie el, un mixonim format din logos si mocofani , sugerând astfel si o paradigma etnopolitica, cristalizata în special în postcomunism. Dar realitatea acesteia s-a initiat deja mai devreme, în comunism tocmai, ea conturându-se, am senzatia, în unele dintre romanele lui D.R.Popescu, în acele topos -uri urbano-rurale (fictivul Patârlagele, de exemplu), o mixtare a citadinismului cu rusticitatea corupta, cu efecte de kitsch socioetnic. Astfel de mixonime malefice sunt, se întelege, rezultatul observatiei critice si ironice a creatorului, criticismul salubru nefiind cu putinta în absenta eironeiei , a îndoielii si interogatiei. Intradevar: numai ironia bine tintita, întrebarea dreapta (precum acestea din Diavolul, aproapele nostru ) izbutesc, iata, sa decada din demnitatea lor teoretica termeni ca logos (spirit, cuvântul facator) si phanes - luminosul, dar si relevantul, sophos -ul elin ce evidentia, la grecii vechi, apropierea de lumina si de luminat . În cârciuma lui Werestoy din Logofania , dar chiar si în biserica parasita de pastor si îndrumator, acestea - logosul si phanes -ul - s-au prabusit aptere ca îngerul jumulit de pene în gainat, dintr-o naratiune a lui Marquez. Dar si aceasta e, totusi, o devenire, ne avertizeaza cu voiosie critica si umor romanul lui Daniel Dragan.

Logofania draganiana, ca sa revenim, ca loc închis si, prin aceasta, infinit, ne instruieste totodata de relatia omului muritor cu timpul - temporalul fiind si el o iscusire diabolica. Undeva în carte scriitorul spune acestea a propos de un probabil sfârsit al locului si al lumii, strivite, ca într-un cosmar, sub civilizatia ce ruineaza - daca, fireste, acceptam ca aceasta, civilizatia, e si graba de a intra în cronologie, în mersul timpului, care înseamna totusi aparitie si scindare, apoi contenirea; zice asadar într-o pagina personajul Miron Dutu, "ciripitor la Odioasa Institutie": "Iubite parinte (...) Ploua cu limuzine la noi în sat si nu mai ai loc de ele, nici la buda nu poti sa mergi, ca si în curtile oamenilor, si pe drumuri, ba chiar si pe câmpurile unde se leganau valuri-valuri lanurile de grâu, chiar si pe acolo zac depozitate si ruginesc si se farâma zdrobite unele de altele masini pe care altadata ne-ar fi fost mai mare dragul sa le vedem, sa le mângâiem si chiar sa mergem cu ele, daca s-ar fi putut. Oamenii au uitat sa mai secere grânele, iarba se ofileste în fânetele necosite, si pentru ca asta sa nu ramâna raul cel mai mare, o nebunie a venit sa tulbure mintile satenilor nostri...". Aceasta "nebunie" este, dupa priceperea mea, intrarea în timp, deodata cu evaziunea de la întelepciunea si sacralitatea locului. Nebunia semnifica aici: îmbierea, ispitirea timpului. (Nu, defel, ca în dramatica invocatie goetheeana cu clipa chemata sa stea pe loc penntru ca e atât de frumoasa.) Fireste, cum cred, nici spatiul, locul nu-ti asigura supravietuirea; timpul însa, stim aceasta bine, nu ti-o va asigura nicidecum. Cu toate acestea, în chip paradoxal, numai locul îti va garanta cresterea, mersul, deja deveneirea: devenirea ta ca ins, devenirea individuata.

Înca o data, si cu acest roman Daniel Dragan e dramatic-ironic preocupat de conditia umana, repunând în discutie istoria omului în, înca, necunoscute caile ei.

A.I.Brumaru

 

 

Stiind bine scrisul lui Daniel Dragan, la aparitia în 1984 a volumului de povestiri Margele rosii, ce înmanunchea vreo duzina de piese lucrate cu o vadita migala, atentia mi-a fost retinuta mai cu osebire de povestirea Drum spre Arania . Asezata la finele cartii, ea marturisea nazuinta secreta a autorului de a-si înoi stilistic si tematic registrul narativ. A fost nevoie însa de scrierea a doua romane - Ursa mica (1985) si Tare ca piatra (1986), care, de altminteri, dezvolta urzeala faptica a nuvelelor Stapânul si Ultima tinerete a Mariei Suru , ambele integrate în substanta aceluiasi pomenit volum de povestiri - pentru ca Daniel Dragan sa zaboveasca în Ursa mare (1988, reeditat în 1995 sub titlul Dincolo de Arania ) la împlinirea unui deziderat reclamat de urgenta logicii interne a scrisului sau.

Si daca romanul Tare ca piatra desfasura rectiliniu ideologia unei fictiuni realiste, interesata de figurarea constiintei celebrului "revolutionar de profesie" (vezi în acest sens si ciclul romanelor Doi ori doi, Oceanul, Podul ) Ursa mica era, în context, în multe privinte, un roman simptomatic, tranzitoriu, mai special. Parasind pe alocuri stilul indirect, liber, în favoarea confesiunii si marturiei autobiografice cu privire la anii de ucenicie si formare si etalând un neasteptat si orgolios interes pentru ontologia dublului, prin Ursa mica Daniel Dragan se posta - oricât ar parea de riscata observatia noastra - la zona de atingere cu formula narativa a "scolii prozatorilor târgovisteni". Experimentând o alterare moderata a unei maniere scripturale verificate, soldata cu rezultate mai mult decât stimabile, Ursa mica se constituia într-un necesar prag de sprijin pentru viitoarea, extrem de ambitioasa în toate, constructie care este Ursa mare . Desi Daniel Dragan lasa sa se înteleaga ca Ursa mare ar putea fi elaborata înaintea Ursei mici, confruntând datele la care au fost lucrate nuvelele-mama, anume Drum spre Arania (1983) si Stapânul (1982), ramân încredintat ca nu gresesc, deslusind atare configuratie dialectica a înnoirii scrisului sau.

Fiind spuse toate acestea, e cazul sa divulg cititorului pentru care motive Ursa mare îmi pare un roman deosebit, superior din multe puncte de vedere tuturor celorlalte scrise de autorul nostru.

De la bun început trebuie aratat ca naratiunea din Ursa mare , care sare cu dezinvoltura de la una la alta, amestecând faptele, timpul si locurile, ba chiar si personajele, dupa jocul absolut liber al unei memorii ce cauta nu atât cronologia si întâmplarile, cât întelesul lor mai adânc, este, în fond, o confesiune nascuta din dorinta fierbinte si nevoia imperioasa a personajului-narator de a se afla pe sine si de a sti cine este. De aceea, povestea de dragoste si ura care "i-a unit si i-a dus la pierzanie, pe fiecare altfel, pe fiecare altundeva", pe Radu Nicanor si Simeon Petrineac, cele doua personaje, ale caror baterii sufletesti sunt încarcate cu o energie atât de diferita, configureaza parabola si simbolul unui eu scindat în chip fatal între rigoarea pozitiva a actiunii practice si fascinatia infralogica a misterului si miraculosului, doua fete ale aceluiasi dramatic act de cunoastere, "între care - o spune fara înconjur autorul - mi-a fost dat sa ma zbucium si sa înghet existând".

De-abia la acest nivel al mizei si dezideratului ideologic al cartii, de altfel deseori afirmat referential (de notat premiera), întelegem corect împletirea caleidoscopic, savanta, plina de poezie, a realului cu fantasticul, latura mitico-magica a imaginarului caruia Daniel Dragan îi acorda un credit însemnat în noua sa compozitie.

Precum la Mircea Eliade citat nu tocmai întâmplator (pag.51), mitul e înteles ca un precedent ontic fata de modurile realului. Tocmai de aceea, analizându-si facultatea care îl face suspect în ochii celorlalti: "de a comunica intim cu spatiul si timpul, de a simti dincolo de învelisul comun al lucrurilor, partea lor de taina si de neînchipuit", Simeon Petrineac considera ca nimic din toate acestea nu e primit printr-o instructie speciala, "ci totul am avut fara a sti, am avut mai dinainte în mine". Sectiunea omnia mea mecum porto (tot ce e al meu port cu mine), rostita prin gura Vesalomului, unul dintre cele mai aureolate de mister personaje, exprima aceeasi idee legata de "caracterul nemistic al cunoasterii", si care situeaza nestiutul posibil al fantasticului în complexitatea poetica a oricarui act de comprehensiune si luare în stapânire a lumii. "În haosul besmetic, bântuit de atâtea spaime si îndoieli ale istoriei, aflarea sensului existentei presupune recuperarea si descoperirea partii eterne a fiintei, a acelei encalve atât de primejduite a "fiintei unice", care, poate, tocmai datorita perpetuei torsionari n-a contenit vreodata sa afirme valorile fundamentale ale adevarului si vietii. "Cunoasterea însasi, opineaza Simeon Petrineac - alteregoul narator-autor - ar trebui sa fie rodul care "atesta iubirea". Daca iubire nu e, se sustine de atâta amar de vreme - o stim, atunci nimic nu este.

Fara a starui neaparat asupra implicatiilor ideii exprimate de Sim, nu poate sa ne scape faptul ca în întregime, de la un capat la altul, romanul e strabatut de o tensiune vital-sufleteasca plenara si stenica (numita undeva "erosofie") prin care retelele epicului (cât este) devin inefabile, iar opilatiile telurice inevitabile se sterg aproape cu totul.

În cadrul imaginarului roman de iubire - în acceptia pe care o preluam de la cei vechi care nu desparteau iubirea de cunoastere -, Ursa mare verifica în felul ei contributiile teoretice mai noi dupa care "functia fantasticului" rezida într-un supliment de suflet, capabil el singur sa înfrumuseteze daca nu sa si îmbunatateasca lumea.

As vrea sa mai observ aici doua chestiuni legate de romanul lui Daniel Dragan. Prima se refera la acuratetea stilistica a edificiului epic, coagulat, dupa parea noastra - asa cum am si aratat - mai curând sub specia inefabilului decât a mortarului gros prozastic. Cunosc si eu ingerintele SF-ului în aria fantasticului, rolul potentator pe care îl au adesea speculatiile asertorice ale stiintei (anticipatia) asupra miraculosului mitico-magic. Pâna la un punct, Daniel Dragan exploateaza de o maniera fericita, ideala, chiar as putea spune, functia amintita a SF-ului pentru ca mai apoi, vizibil sa se lase furat de o dezvoltare logistica preponderent stiintifico-fantastica. Consecinta e o hibridare si alterare a ductului stilistic care, daca nu impieteaza prea mult asupra valorii ansamblului, pe portiuni mici devine suparatoare, tocmai pentru ca opune deschiderii poetice un pozitivism îngust, trucat.

A doua chestiune pe care am promis sa o mai discut vizeaza rolul de grila pe care îl joaca fara discutie prologul romanului; iar atentia pe care i-o acord nu face decât sa sublinieze calitatea unui experiment tehnic deosebit de valoros.

Concentrând câteva elemente ale viitoarei dezvoltari romanesti - criptica cam tot pe atât cât e de densa si distincta -, secventa liniara a cartii instituie o lectura de un fel special, restrictiva si neinsumabila pe orizontala a întregului. Indeterminarea categoriilor de spatiu si timp, ca si ambiguitatea relatiei personaj-narator-autor, sunt primele restrictii sesizabile care investesc prologul cu functie de grila. Pe de alta parte, diseminate aparent fara alta logica în afara aceleia quasi-fizice a textului în text, cele câteva descrieri ale configuratiei planetelor conserva si tradeaza la rându-le nevoia de a crea o paratextualitate pura, capabila sa reactiveze mistica raporturilor dintre mersul astrelor si inconstientul colectiv. Fara acest deziderat care întregeste rolul de grila al prologului si antreneaza de la bun început naratiunea în fantastic si imaginar, cu dificultate s-ar putea accede în intimitatea semica a "romanului" propriu-zis.

În final, Ursa mare ne apare ca o izbânda deplina a eforturilor de schimbare la fata a scrisului unui romancier ambitios.

Stefan Ghilimescu, în Figuri ale romanului, Editura Domino, 1997