Umbra Marelui Protector roman Minerva, 2008 (cu o prefaţă de Virgil Borcan)

Cititi un fragment din carte Repere critice

 

 

 

UMBRA MARELUI PROTECTOR (fragment)

Laura a fost si ea fericita, dar mai demult. Când mergea la scoala cu caruta, cu Viorica, verisoara ei mai mica, la codirla si cu unchiul Anton pe capra, mânând caii. Daca era vreme buna mergeau pe jos, patru kilometri dus, patru întors, imediat ajungeai. Dar daca ploua sau era iarna, unchiul Anton zicea, hai ca pun caii-n ham si va duc eu. Laura si Viorica se asezau pe un balot de paie, învelite bine sub o foaie de cort, si susoteau acolo fel de fel. Daca se-ntâmpla sa prinda din urma si alti copii care mergeau la scoala pe jos, unchiul Anton oprea caii si zicea hai, ma, urcati-va, ca va duc eu. Si atunci mai apareau sub prelata ori Marta, ori Savu si Cosmin, ca ei mergeau împreuna. Si ce viata frumoasa era acolo, sub prelata pe care siroia ploaia, ce nazbâtii mai nascocea Costin, ca îi parea rau când ajungeau la scoala si unchiul Anton striga la ei, gata, jos! dati fuga în clasa ca va uda si fiti atenti la lectie ca, daca luati note mici, vând caii si nu va mai duc cu caruta. Mult mai târziu a înteles Laura de ce zicea el ca vinde caii, adica îi tine mai mult asa, sa le duca pe ele la scoala, daca merita, daca nu, nu. Si vara, când mergeau la fân, si pe ele nu le puneau la munca, doar asa, sa dea cu grebla sau sa aiba grija de vacile aduse sa pasca pe marginea gârlei. Fetele se jucau în iarba, cautând melcisori, împletind flori de musetel cu tulpina lunga sau rupând petalele de margarete, ma iubeste, nu ma iubeste.

– Cine sa te iubeasca, fa? întreba mai mult amuzat decât curios unchiul Anton, si ele nu stiau ce sa raspunda, pentru ca nici ele nu stiau cine sa le iubeasca, dar ziceau si ele, asa, cum e cântecul, auzisera pe altele si repetau. Mosul nu se lasa:

– Oi fi având si tu vreun gagic? Cine sa te iubeasca?

– Mama, raspundea furioasa Laura, si mosul ramânea fara grai.

Apoi unchiul Anton a fost lovit de tren când a ramas calul cu copita întepenita între linii, si trenul n-a mai avut rabdare. În primavara s-a stins si mamuca ei, ca o lumânare s-a stins, se facea tot mai mica, de la o zi la alta, pâna când a chemat-o la patul ei si a mângâiat-o pe fata, i-a îndreptat parul si i-a spus cu glas moale, de parca ar fi rostit un secret:

– Ai grija cu cine te mariti, fata mea, ai grija.

Eu nu ma marit niciodata, ar fi vrut ea sa-i spuna. Dar n-a mai apucat, pentru ca în camera a intrat parintele Dumitru cu patrafirul lung pâna la poalele anteriului, hai, du-te si te joaca, a zis parintele si a început sa cânte binecuvântari.

Laura s-a dus atunci în sura si a început sa se gândeasca la mama ei, la patrafirul parintelui Dumitru si la tot felul de lucruri care-i veneau în minte, dar mai ales la ultimele vorbe rostite de mamuca abia soptit, o fi vrut sa nu o auda parintele, ai grija cu cine te mariti, ai grija! N-am sa ma marit niciodata, raspundea în gând Laura, de ce sa ma marit? Si chiar nu pricepea de ce ar trebui sa se marite, din moment ce barbatii sunt porci, asa spunea mereu tanti Lucica, si daca se nimereste câte unul mai bun, ala pleaca si nu se mai întoarce sau pune alta laba pe el pâna apuci tu sa te dumiresti. Barbat fain ar fi fost unchiul Anton, ca era al mai bun din tot satul, cu el da, ar fi meritat sa se marite, desi e cam mare si lumea zice ca cine se ia sa se ia cu cine-i e de-o seama. Unchiul Anton le cumpara bomboane si nu se întâmpla sa dea doar Martei, ca e fiica lui, ci îi dadea si ei, la amândoua egal. Dar s-a dus si el, s-a dus si n-a mai venit, poate ca acolo unde e se vede cu mamuca si-o întreaba, Polino, ce mai face fatuca aia frumoasa, Laura, pe care eu o duceam la scoala cu caruta când era ploaie, sau cu sania când era iarna si mamuca s-ar fi ducând sa se uite printre nori sa vada ce face ea, pai ce sa faca, cu scoala, de, merge pe jos, ca altfel cum? Si poate ca unchiul Anton si mamuca s-or fi gândind cu grija la ea, poate ca si de-acolo îi striga, dar e prea departe ca s-o auda si numai daca se gândeste bine-bine la ea o aude spunând soptit, ca si atunci, înainte sa se stinga, ai grija, fata mea, ai grija cu cine te mariti!

A trecut timpul, s-a sfârsit scoala, a venit gimnaziul cu ciorapi tetra, albi ca spuma laptelui, cu bentita obligatorie pe cap, cu alte treizeci de fete în dormitorul internatului de faceau coada la oglinda si un crâmpei de ruj de buze trecea din mâna în mâna ca un lucru vrajit. Dupa ce-si înroseau buzele se simteau mai importante, mai mari, mai curajoase. Sâmbata, când se dezbracau în dormitor si coborau toate scarile subsolului sa intre la dus având cu ele doar un prosop si bucatica de sapun, parca se umplea casa scarilor de un pluton de îngeri sau de îngerite, ca toate erau de aceeasi vârsta, a tâtelor abia îmbobocite, a cositelor despletite si lasate slobod peste umerii goi, a ochilor dilatati de curiozitati nevinovate. Intrau toate treizeci sub dusuri, si îngeritele se metamorfozau usor în alta specie, tot îngereasca dar nu numai, un fior rebel trecea de la una la alta fara sa le atinga, si ele simteau doar o vaga furnicatura pe pielea bratelor si apoi în jos, pe pulpele ude. Trageau cu coada ochiului una la alta sa vada cu cât au mai crescut sânii celeilalte si daca a început sa se înnegreasca triunghiul de jos si numai rareori scapau la vorba desucheata. Dar si atunci când scapau, ar fi trebuit sa-si puna doape-n urechi, sa nu auda toate prostiile care umblau nevazute prin aerul acela aburit, printre trupurile lor goale si neastâmparate.

Si facultatea a trecut ca un vis, ca o poveste colorata, ca o goana a trenului prin stepa, cu zgomot de roti macinând departari nestiute, cu suieraturi prelungi pierdute în noapte, un tren care o ducea undeva, la o destinatie spre care dorise si nu prea dorise sa mearga, dar n-avea de ales, si chiar daca ar fi avut ce sa aleaga nu avea energia de a formula optiuni. Se lasa dusa si era dusa de trenul tineretii ei rapid trecatoare, iar acum revedea totul de parca asta s-ar fi întâmplat demult, tot asa de demult ca vremea mersului în caruta la scoala, sub prelata linsa de ploaie. Viata Laurei a trecut repede si simte ca, daca nu e atenta la miscarile pe care le face, va trece si mai repede si se va pomeni în curând uscata ca o pruna, asteptând sa vie pensia, sa cumpere de la farmacie supozitoare si distonocalm. Când vine la Matei parca n-ar mai veni, nici ea nu stie de ce vine. El e mereu mofluz, iritat, chiar în pat îi lasa impresia ca se gândeste altundeva, ea ar vrea sa plece chiar atunci, sa fuga de sub el, sa dispara de tot, sa nu mai fie. Apoi se-ndupleca la gândul ca el are nevoie de ea, daca nu-l ajuta sa faca putina ordine în jurul lui, macar în camera daca în viata nu se poate, s-ar prabusi de tot, s-ar da la fund strivit de toata naclaiala asta fara orizont. Si ce ar fi la urma urmei orizontul? Ce-ar trebui sa se întâmple ca viata lor sa fie altfel, mai buna adica, mai cum?

Câteodata nu-l iubeste pe Matei. Nu-l iubeste deloc. Ar vrea sa nu-l vada, sa nu mai fie, sa nu mai existe, si atunci se hotaraste sa puna capat acestei situatii absurde si fara niciun rost. I se pare simplu sa se desprinda, sa înceteze totul. Ar fi destul ca ea sa nu se mai duca la el, sa nu-i telefoneze, si el nici n-ar baga de seama ca n-a mai venit. Ar putea sa iasa din viata lui pe neobservate, fara zgomot, fara vorbe, fara lacrimi. Lacrimi? Ale cui? Ale lui în niciun caz. Tot ale ei ar fi daca ar fi. Si fara sa-si dea seama ce face, pune mâna pe telefon. El îi raspunde. Ea tace câteva secunde, asteptând sa zica el ceva, macar o vorba, un alo! Dar el nu zice nimic, si daca ea n-ar interveni, el ar adormi cu receptorul în mâna. Însa ea nu se rabda prea mult. Asteapta cât asteapta si întreaba cu o voce sporita, vrând sa nu para timida sau oscilanta, întreaba cu fermitate, aproape poruncitor: Pot sa vin? Si el înca mai asteapta cât sa numeri pâna la trei, apoi zice cu un glas moale, blând si lenes: poti. Gaseste camera neaerisita, lenjeria de corp raspândita prin toata casa, ciorapii abandonati pe coridor, scrumierele cu mucul puturos uitate de trei zile. La început l-a mustrat prieteneste, cum poti sa stai asa? Nu te supara dezordinea? Apoi a încetat sa-l mai dojeneasca, i-au spus si colegele ca barbatii nu trebuie batuti la cap, devin imprevizibili, si de atunci nu mai zice nimic, pune mâna si deretica, daca are timp, daca nu, pleaca si îl lasa în plata Domnului. Însa lui nici nu-i pasa.

Dar poate ca suna Maria. Atunci el sare ca ars, iese prin usa mai-mai s-o sparga si se napusteste pe scari. Ce poate sa-i spuna pramatia aia de-l sminteste asa? Dinti-de-Fierastrau! La început, Laura se simtea de-a dreptul ofensata de badarania poreclei, se simtea ea însasi jignita si-l admonesta. Acum îi place porecla si o savureaza în gând, îi zice Mariei Joagar Ruginit, hârâitoare pe nervii omului, nu exista fiinta care s-o enerveze atât. N-a dorit raul nimanui, nu a blestemat niciodata pe nimeni, dar acum, daca ar putea, ar face ceva s-o manânce pielea, sa i se umfle nasul, sa se umple de râie, sa-i cada dintii. Simplul fapt ca exista o femeie care-i telefoneaza lui, si el sare-n sus ca dintr-un arc si zvâcneste pe scari ca nebunul, uitând de ea, uitând de casa, de masa, de tot, o umple de furie si de ura, da, o uraste pe Maria Dinti-de-Fierastrau , pe Maria Joagar Ruginit, pe fiinta aceea insipida care îsi da aere de inventator, de mare specialist în lemne si surcele. Sa-i fie de bine cu adezivii si cleiurile ei, cu tehnologiile ei de fabricat rahat forestier! Nu e nimic de capul ei, doar ifose si dat din coate, din coate si din lasa ca stim noi ce.

Demult, în satul acela de care abia-abia îsi mai aduce aminte, pe unde n-a mai fost de aproape trei ani, nici cât sa puna o lumânare la mormântul parintilor, în satul acela care pentru ea nu mai înseamna azi decât amintirea scolii podita cu scânduri unse cu pacura, cu banci de lemn de brad murdare de cerneala, scrijelite cu briceagul de baietii nazdravani, cu drumul spre scoala plin de hârtoape, cu noroi primavara si toamna, cu zapezi si viscole iarna, în caruta cu paie si cu prelata a unchiului Anton, satul acela a ramas departe, nici nu se mai zareste. Dar tot mai aude glasul tremurat care si acum îi sopteste-n obraz: ai grija, fata mea, ai grija cu cine te mariti! În satul acela poate ca nu mai e acum nimic. Si nimic de acolo nu vine spre ea decât soapta mamei ca un avertisment tragic, ca un mesaj de dincolo de lume, si ea nici macar atât nu a facut, sa se marite, sa-si caute un rost si o nadejde. S-a lipit de neispravitul asta care nu e-n stare nici de sine sa se îngrijeasca, dara-mi-te de o nevasta si de copii, de o casa si o familie asa cum se cuvine. S-a legat de el, ea s-a legat, ea l-a vrut, l-a ademenit, si el n-a facut decât sa culeaga ce i se baga cu tot dinadinsul în fata, mai mare rusinea! Nu poate sa-si aminteasca de ziua aceea fara sa o cuprinda o jena cumplita, fata de ea însasi, ca el niciodata nu s-a sinchisit sa se întrebe asa, macar de curiozitate, ce înseamna el pentru ea, daca ea pentru el nu înseamna nimic. Zace cu scrumiera împutita la nas, cu sticlele goale rostogolite pe parchetul murdar, cu vasele mucegaite si rufele murdare risipite prin toata casa; zace, si daca ea pune mâna sa îndrepte ceva, domnul se considera agasat, domnul se simte deranjat, domnului i se tulbura linistea, confortul, lenea, putoarea. Cum de nu-i trânteste-n cap televizorul, ca si asa e stricat de cinci saptamâni, cum de nu-l lasa balta cu mizeria si pretentiile lui de print jegos? Sa-i arunce-n fata cheia si sa-i spuna Adio si m-am dus, si sa se duca. Unde sa se duca? Poate la Maria Joagar Ruginit, la ea sa se duca si sa-i spuna: misca-te cucoana, du-te si freaca-l cu buretele pe spinare, curata-i pantofii si da-i sa manânce ca e lihnit, plateste-i telefonul si coase-i nasturii la izmene daca ai vrut barbat. Ia-l daca l-ai vrut, ia-l si sa-ti fie de bine! Bucura-te de el pâna-ti crapa rânza. Bucura-te repede, repede, pâna nu te cuprinde nebunia deznadejdii ca pe mine, pâna nu îti piere cheful de barbat si de samânta semintei de barbat, crapa-i-ar!

Da, asta e solutia! O rupere definitiva. Sa termine odata pentru totdeauna, sa se scoale dimineata din pat si sa simta în nari aerul proaspat al libertatii, sa înceapa o viata noua fara el, fara jegul acesta care o înconjoara de peste tot, i se agata de haine, de mâini, de picioare, de pielea gâtului si o sugruma, îi ia aerul si îi stoarce viata din trup. Sa stearga tabla, sa uite tot, absolut tot, sa înceapa un trai nou, un trai limpede si curat, fara indiferenta si rautatea lui care o umileste cu fiecare vorba pe care o spune, cu fiecare vorba pe care n-o spune, cu fiecare clipa care se duce în neant, se duce si piere fara alta consecinta decât ca batrânetea si moartea se mai apropie un pic, si înca un pic, si ea nu este în stare sa puna piciorul în prag, sa zica stop, sa ia o decizie, sa rupa în doua pisica, fie ce-o fi!

– Ti-am spus sa nu mai iei corespondenta din cutie. Iar mi-ai luat scrisorile, unde le-ai pus?

Ea încremeneste cu ibricul în mâna:

– De luni de zile vin numai facturi.

– Treaba mea ce vine si ce nu vine.

– Era factura de la întretinere cu limita depasita, a trebuit sa platesc, altfel...

– Nu stii tu ce trebuia si ce nu. În casa asta se afla un singur om. Omul sunt eu. Tu nu existi. Nu esti aici. Nu te-a chemat nimeni. Te-am chemat eu? Când ai aparut? De unde ai venit, pe unde ai intrat, du-te dracului!

Ea strângea în mâna vasul cafetierei. Sosirea lui a surprins-o în timp ce încerca sa dea stralucire obiectului de curând spalat. Acum îl strângea la piept de parca ar fi vrut sa-l salveze de la distrugere, sa nu i-l smulga cineva, sa nu dea cu el de podea si sa-l faca tandari.

– Cara-te! striga Matei cu o voce care precis a fost auzita în tot blocul. Du-te cu vitaminele si detergentii tai, n-am nevoie de grijile si smiorcaielile tale, de bombaneli si reprosuri, de geloziile tale rasuflate, de suferintele si nefericirile tale de martira neînteleasa, m-am saturat! Daca toata râcâiala asta pe nervi înseamna dragoste si fericire, înseamna ca dragostea este o negustorie murdara de care mi-e sila, stimata Laura, te-am iubit pâna astazi destul, acuma gata!

Facea pauze scurte în care trântea obiectele ce-i cadeau în mâna, izbea cu piciorul în propriii lui pantofi uitati la intrare. Ceva fundamental se schimbase în mintea lui. Resorturi nebanuite intrasera în functiune, porniri reprimate zvâcneau iesind la suprafata si parca adevaruri necunoscute sau ignorate pâna atunci veneau sa-i dicteze actiuni, sa-i comande miscarile, sa se manifeste dur si definitiv. Matei avea acum certitudinea ca Laura a devenit de multa vreme un lest, o povara, daca nu cumva de la început tot asta fost. Ce înseamna când repeti zi de zi aceleasi gesturi, aceleasi miscari, când spui aceleasi cuvinte pe care te saturi sa le spui, când auzi zi de zi aceleasi vorbe pe care te saturi sa le auzi, când primesti zi de zi aceleasi mofturi, reprosuri, revendicari, când auzi tot timpul aceleasi miorlaieli, clamarea acelorasi suferinte banale, reale sau doar închipuite, care se produc nu undeva în Africa Centrala, nu la Polul Nord sau la coltul strazii, ci chiar lânga tine, în patul tau, lipite de tine, strecurate sub epiderma ta, izvorând parca din propriile tale glande ca sa invadeze cu cocleala lor tot ce mai misca în interiorul fiintei, sa-ti paralizeze vointa, miscarea, dorinta, sa te transforme într-o nulitate sociala, într-o vietate limbricoida, fara vedere, fara simturi, fara dorinta, fara imbold.

El încearca acum sa-si imagineze cum ar arata viata lui privita de undeva de afara, spionata si cercetata de privirile indiscrete ale unui martor nevazut care ar înregistra gesturile lor stereotipe, ar auzi frazele lor uscate din care niciodata nu ramâne nimic. Îsi imagineaza cu groaza ce ar zice si cum s-ar bucura cu un dispret total Marcel, iscoditorul nechemat, care vede si ce nu ar trebui sa vada, care stie si ce nu ar trebui sa stie si care-si râde-n barba, care sfideaza si provoaca, întarâta si asmute, daca ar putea sti cât de insipida, de falsa si fara niciun duh este viata lui în strada Forjei numar trei, blocul bî opt, scara cî, et cinci, ap treijdoi, cum pute a rahat traiul lui cu Laura, cum curge si se risipeste energia lui vitala fara niciun sens, fara niciun scop, fara nicio intentie. Domnul cu lavaliera si tigaret de-un stânjen studiaza, chipurile, dinamica dorintelor omenesti! Auzi colo, dinamica dorintelor omenesti! Altceva nu si-a gasit sa studieze. Si adulmeca întâmplari imposibile. I-a cazut în cap un tratat de fizica cuantica si s-a ticnit. De parca dorintele oamenilor s-ar afla într-un raport dinamic, haida, de! Dinamic fata de cine? Fata de el?

Eu n-am dorinte! N-am nimic. Sa ma lasi în pace, domnule fluiera-vânt Eu nu sunt individul exponential caruia sa-i stabilesti tu coduri de procedura sau întâlniri imposibile. Nu sunt nici factor de acces la inteligenta artificiala, si nici la algoritmele fara efect scontat. Nu! Eu sunt un ingineras ratat, domnule neica-nimeni, sunt o nulitate sufocata, o planta otravita, o vegetatie în descompunere, un putregai. Da, asta sunt: un putregai!

Strigase din toti rarunchii, sau poate ca doar i se paruse ca striga si nimeni nu era sa-l auda decât însusi Marcel, de s-ar fi insinuat în vreun ungher al odailor lui îmbâcsite, de s-ar fi ascuns în dulapul cu haine sau în debaraua cu maturi si aspiratoare stricate.

Eu n-am decât o piaza rea lânga mine, un gramofon al vesnicei nemultumiri, o cutie cu revendicari si reclamatii, un monument al nefericirii eterne care produce nefericire, care inventeaza motive si pretexte pe care mi le toarna în ceai, mi le serveste la masa cu tocana de cartofi, mi le îndeasa pe gât, mi le injecteaza sub piele, se strecoara ea însasi acolo si creste acolo, sub pielea mea, în pieptul meu, în abdomen, în laringe, se întinde ca un adenom, ca o ciuperca, o tumoare care trebuie urgent extirpata.

– Tot n-ai plecat? Am zis sa dispari, sa te duci, sa nu te mai prind pe-aici în vecii vecilor. M-am saturat de tine, m-am saturat!

Apoi, întorcându-se iarasi spre ea, ca pentru a o privi în ochi:

– Dispari pâna nu fac totul praf!

 

 

 

 

 

REPERE CRITICE

Virgil Borcan, Prefaţă

Tudorel Urian (fragment din cronica "Destine în derivă", România Literară, nr. 38, 26 septembrie 2008)

Mona Mamulea (discurs la lansare, Bucureşti, Librăria "Mihail Sadoveanu", 25 septembrie 2008)

 

Virgil Borcan, "Prefaţă"

„Aerul devenise irespirabil.”

E fraza rostita de Matei Filipescu, personajul emblematic din noul roman al scriitorului Daniel Dragan. „A ajuns tara asta de râsul lumii. Daca eram cu cinci ani mai tânar nu mai sedeam între pietroaiele astea nici sa ma tai”. Vi se par prea plate aceste fraze? Cuvintele vi se par tocite prin întrebuintare cotidiana? Ele sunt ale lui George Kretzulescu zis Jojo, funambulesca si balcanica aparitie narativa care populeaza paginile romanului „Umbra Marelui Protector”. Si care ar putea foarte bine constitui fraza liminara a trilogiei romanesti (initiata cu „Ciuma boilor” în 2005, continuata cu „Diavolul, aproapele nostru” 2006, si al carei ultim op îl aveti în fata, iesit acum de sub teascurile editurii „Minerva”).

De ce „fraza liminara”? (n. 1 v. Rebreanu, prima fraza din „Gorila”). Dar, la urma urmei, de ce nu? Controversa „etnologica” iscata acum un secol de Poincaré („Nous sommes ici aux portes de l ' Orient, où tout est pris à la légère”) a ramas deschisa, cel putin deocamdata. Cu beligeranti redutabili în ambele tabere.

Radiografii concentrice ale României (si „românismelor”) de azi, cele trei romane ale lui Daniel Dragan aproape te descumpanesc prin prospetime si vigoare. De altfel, cei care au privilegiul de a-l cunoaste pe autor – nascut la Glodeni , judetul Dâmbovita, în 1935, dar brasovean (prin destin si optiune personala) – vor fi de acord ca dominanta lui de caracter ramâne dârzenia. A nu se întelege de aici ca Daniel Dragan ar fi, vorba lui Caragiale, vreun „Rromân [român???] verde”, posac, tipicar si apoflegmatic [apoftegmatic????] . Linistea care te învaluie, în citadela lui întesata de carti de la „Arania” (toponim asupra caruia s-ar cuveni sa revenim) nu e una apasatoare si încarcata electrostatic, ci plina de camaraderie, de inefabila „stiinta” de a primi un oaspete, si agrementata de o tonica ironie. Te simti bine cu el, si cel putin la fel de bine citindu-i cartile care de treizeci de ani (debutul editorial are loc în 1978, cu romanul „Doi ori doi”, la Editura „Cartea Româneasca”) nu înceteaza sa ne surprinda, într-un mod mai mult decât agreabil.

Detractorii (ca doar e dezlegare la bârfa!) s-au grabit sa-i reproseze studiile facute la Scoala de Literatura „Mihail Eminescu”, Facultatea de ziaristica ori formatia lui de ziarist din „iepoca” bine stiuta. Acestora li se poate însa replica indicându-li-se bibliografia obligatorie. Si nu ma refer aici doar la romanele ( „ Tare ca piatra ” , „ Ursa Mare ” si „ Presimtirile ” ) sau proza scurta („Margele rosii”) care au sfidat cenzura comunista, fiind salutate elogios de N. Steinhard, Marian Popa, Laurentiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Valentin T ascu, Petru Poanta s.a. , ci chiar (si mai ales) referindu-ne la activitatea de jurnalist a autorului. Pentru edificare, se poate consulta colectia din anii ' 80 a revistei „Astra”, pe care Daniel Dragan o conduce în doua rânduri (1966 – 1968), respectiv 1980 – 1990).

La acea vreme, si cunoscatorii o stiu, exceptând curajul nebunesc al „României literare” de a demasca plagiatul lui Barbu si alte câteva tentative de experiment cultural („Echinox”, grupul de la Iasi etc.), peisajul revuistic al patriei noastre socialiste era pândit de imaginea dezolanta a desertului ideologico-literar. Or, când cel putin primele 3-4 pagini din tot (s.n . ) ce se scria erau fortat alocate „tovarasului”, „Astra” lui Daniel Dragan publica regulat o pagina de literatura universala cu fragmente impecabil traduse din autori occidentali contemporani carora îti era aproape frica sa le pronunti si numele; tinerii pe atunci scriitori optzecisti aveau în „ Astra ” rubrici permanente si li se acordau spatii generoase cum nici o alta revista nu le-a acordat. La Brasov, sub un regim de o severitate greu de imaginat, literatura româna era sincrona cu „putredul” Occident. Asta ca raspuns la o posibila întrebare tendentioasa de genul „La ce bun poetul în vremuri de restriste?”.

„La baza”, însa (si nu neaparat în cartea de munca), Daniel Dragan e în primul rând prozator (era cât pe-aci sa scriu „romancier”), si înca unul cu totul special. Teoria literara si mai ales naratologia ultimelor decenii au încercat sa dea o definitie unanim acceptabila a conceptului de roman (si ramâne de vazut în ce masura au si reusit). Într-un regim mediu si destul de plauzibil, romanul ar putea fi definit ca un „micro-univers autonom”, ca o lume în sine si pentru sine, coagulata în „textura textului” si având pâna la un punct efectul cathartic de care pomeneste într-un context diferit Aristotel.

Or, romanele lui Daniel Dragan (si trilogia de care ne ocupam acum nu face exceptie) aduc o inconfundabila diferenta specifica: cu cât „iluzia referentiala” (cf. Roland Barthes) e mai mare, cu atât caracterul fictiv (fictional, fantastic, fabulos) al lumii create (nu „analizate” – s.n.) e mai pronuntat.

Din acest punct de vedere, istoria literara ar putea avea un pic de furca, întrucât romanele lui Daniel Dragan sunt – si se poate dovedi – „texte fara arhitext”, care nu se subordoneaza decât partial – si numai aparent – liniilor de forta conturate în literatura româna si universala. E oare autorul un romancier realist? Da, dar ... Scrie oare el romane de introspectie? Asijderea. Si discutia ar putea continua (o recenta dezbatere müncheneza, moderata de Gelu Ionescu, a facut-o, însa pe alt plan), daca scapam din vedere un anumit detaliu: Daniel Dragan nu încape în vreun „pat al lui Procust” oarecare (curent, scoala, generatie scriitoriceasca etc.) Calendaristic, el face parte din generatia care începe cu Nicolae Labis si se încheie cu Nichita Stanescu, generatie care niciodata nu s-a constituit în grupare estetica sau ideologica, în cenacluri sau directii literare, fiecare scriitor urmându-si propria cale. Era si consecinta faptului ca orice tendinta de asociere, de coagulare era aspru sanctionata si reprimata de regim. Nici Daniel Dragan nu a facut exceptie, neîncadrându-se, nici chiar mai târziu, în vreunul din tre torentele care alcatuiesc azi fluviul literaturii. El se plaseaza, cu buna stiinta, în afara curentului, ca o picatura de apa ce iese alaturea cu cascada, dând astfel seama despre sine si despre cascada însasi. Si îndraznesc sa avansez ipoteza ca aceasta perspectiva „laterala” i-o confera ironia lucida (sau luciditatea ironica), dovedita a fi, pentru cine îl cunoaste, substantiala , si nu dobândita.

„Cum adica (ar putea sari ca ars cititorul)! Un Rebreanu combinat cu Hortensia Papadat-Bengescu?” Da, raspund; sau mai degraba nu, în masura în care „produsul” alchimic al retortelor sensibilitatii sale estetice poarta marca originalitatii.

Încerc sa ma explic. Daca admitem, sub rezerva demonstratiei, unitatea de structura (dar si tematica si tipologica) a celor trei romane analizate, va trebui sa identificam liniile de convergenta care dau aceasta unitate. Si aici intervine subtilitatea autorului. Fiecare din tre ele (prin raportare la celelalte doua, dar si la ansamblu) are un grad înalt de autonomie, se sustine per se si poate fi citit fara o solutie de continuitate. În acelasi timp însa, asemenea undelor concentrice pe care le genereaza o piatra aruncata în apa, ele se îmbina perfect, într-un triptic narativ compact si coerent.

Si argumentele nu lipsesc. Mai întâi, locul (sau, mai corect spus, spatialitatea), pe cât de concret, pe atât de himeric: Logofania, tinutul logofanilor, al „trancanicilor” de bodega care, în „Ciuma boilor” de exemplu, chiar duc la îndeplinire dictonul „Sa moara si capra vecinului”, aceasta Logofanie este chiar România noastra concreta, de azi, de la coltul strazii, cu tipologiile ei inconfundabile, cu dramoletele si bovarismele ei rasuflate. E „satul nostru de drept”, amenintat, nu-i asa, de „agenturili musonice interesate în destabilizarea meteorologica a tânarului nostru continent european” (p. 16).

Protagonistii (Damian Adamescu, Matei Filipescu) nu sunt „eroi” de dimensiuni balzaciene sau homerice, ci oameni obisnuiti, dezabuzati înainte de vreme, obositi de reteaua maruntelor întâmplari cotidiene care îi fac sa fie ceea ce par (sau invers): un biet suplinitor de fizica într-un sat oarecare, un obscur inginer într-o firma anodina. Ar parea veniti direct din Cehov sau din Gogol, daca ceva n-ar interveni brusc în derizoria lor biografie. Acel ceva (ciuma boilor, pactul cu diavolul, polita de asigurare a Marelui Protector) e tocmai marca inconfundabila, profund originala si inedita a autorului, pentru ca permite derapajul pe cât de brusc, pe atât de insesizabil – în „urzeala” narativa – spre un univers fabulos. Cu riscul de a stârni controverse, îndraznesc sa cred ca Logofania (ca si Arania, de altfel (Vezi „Ursa Mare”) , nu e cu nimic mai prejos, mai putin convingatoare decât Aracataca lui Márquez. Desigur, cadrul si anvergura difera. Extenuantul experiment teoretic pe care l-a impus textualismul emergent al anilor '60 si '70 (si care îsi gaseste expresia agonica într-un postmodernism înca neriguros definit) a adus cumva de la sine, pe creasta valului, pe marii autori de fictiune. Redescoperindu-i pe Rabelais sau Cervantes, romancieri precum Márquez, Borges sau Llosa au reasezat genul acolo de unde el nu ar fi trebuit niciodata sa plece: în povestire, în naratiunea fantastica, în fabulosul si fascinantul univers al basmului mereu reluat si niciodata sfârsit. Iar Daniel Dragan nu face exceptie de la aceasta regula.

Aparent, ne situam în traditia romanului realist: material de viata frust, „saeculum” lesne identificabil (România de dupa 1989), stil lapidar evocând „asprimea” unui Stendhal de exemplu („Je veux écrire a la manière du Code Civil”.). Câte putin din Rebreanu, Slavici („Moara cu noroc”), însa altfel (s.n.); totul învaluit într-un umor scânteietor, mult peste „miticismele” gaunoase ale ultimilor ani. „Ciuma boilor” ar putea fi etichetata drept, sa zicem, o critica sardonica a societatii românesti, sau un mic tratat de etnopatologie (vezi Mona Mamulea) unde satul este identic cu statul si unde mediile rural si urban se amesteca. Ar putea fi, dar nu este , pentru ca o astfel de eticheta nu acopera decât în parte continutul narativ (si, la drept vorbind, chiar si mesajul). Din când în când, si întotdeauna pe neprevazute, fluxul epic e întrerupt, deviat, derapeaza în zona fantasticului, a neverosimilului.

Damian Adamescu are o întâlnire stranie, pe acoperisul casei unde sta în gazda, cu o femeie invizibila celorlalti, care îl tine blocat pâna când directorul scolii este pe punctul de a-l destitui. Logofanii sunt pe cale de a snopi în bataie pe un intrus, un fel de filfizon (singurul din birtul satesc care bea apa tonica si cafea fara cofeina în loc de traditionalul „cocârt”) venit de niciunde si care-i întreaba obsedant: „De unde stii?”; filfizonul cu lavaliera fluturând le scapa însa printre degete. Matei Filipescu ajunge în subsolul casei unde are loc o petrecere orgiastica, iar din acest prizonierat „ad inferos” (amintind de „Hruba si pendulul” lui Poe ) scapa la fel de miraculos, în plin câmp, sub bolta spuzita de stele. Tot el, lungit pe pat, priveste tavanul, si iata ce vede: „Patul poate primi o mie de definitii, dar pentru mine, acum, el este o barca. Stau culcat cu fata la cer, barca ma leagana, si eu plutesc în deriva. Flotez pe valuri mici, tac si ascult clipocitul apei, admir cerul pe care nu umbla niciun nor, nicio pasare nu zboara, niciun fluture nu tulbura cu aripioarele sale linistea si cumintenia cerului. Privesc departarile lui neprihanite” (MP, 125) sau: „Auzeam vietatile minuscule, gâzele vietuind în iarba uscata si semintele trosnind în coaja lor spre a desface embrionii fara de care bobul nu si-ar putea exercita sacrificiul de a renaste în alte si alte boabe, împlinindu-si menirea divina” . Reverie sau halucinatie? Si una si alta, sau poate amândoua deodata. Efectul poate fi uneori tulburator, ca în fragmentul „navigabil” de mai sus, în care tinta atinsa (întâmplator?) e chiar copilaria personajului: „Ar trebui poate sa încerc sa deslusesc cu mintea de azi semnificatiile acelui joc straniu care mi-a tulburat copilaria. Dar firele lui sunt atât de rasucite, confuze, inconsistente si contradictorii, ca tot ce vad este ca un caier de pe care nu se poate desira nimic, este un caier facut sa ramâna mereu tot asa, cu misterele lui prinse între firele care nu se desfac. E ca un vis ale carui semnale si avertismente ramân o taina chiar si pentru cel caruia îi sunt adresate”.

Evident, aceste inserturi fabuloase care fractureaza (deturnând-o) povestea au nevoie de un vector, de un agent. Si poate fi vreunul mai potrivit decât însusi Necuratul? Aici primim, desigur, marea provocare – schitata doar în „Ciuma boilor”, enuntata explicit în „Diavolul, aproapele nostru” si dusa pâna la ultimele ei consecinte în „Umbra Marelui Protector”; iar originalitatea autorului nu are nimic facil si improvizat.

Mai întâi, pentru ca nu exista, identificabil la nivel diegetic, un Faust si, evident, nici un pact faustic. Un astfel de „document” ar presupune clauze, scadente, o relatie contractuala de tip do ut des . Or, diavolul lui Daniel Dragan actioneaza unilateral, aparenta lui generozitate („Vrei bani? Ai bani! Vrei masina? Ai masina! Vrei sex? Ai sex!”) nu cunoaste limite, el ofera totul fara sa ceara nimic în schimb. Desi, pâna la urma, si pe nebagate de seama, el îsi încaseaza cu vârf si îndesat tainul.

În al doilea rând, Faust ar presupune existenta lui Mefisto, iar enigmaticul Marcel nu e unul. Are, desigur, unele din atributele Ispititorului, dar nu pe toate. Este viclean, lunecos, iscoditor, si uneori „nu se arata la chip”. Poarta lavaliera si fumeaza tigari super-long, mijindu-si ochii tulburi, verzi-cenusii. Când are o forta herculeana (vezi corectia salbatica pe care i-o aplica Necunoscutei, spre finalul vol. III), când e usor ca un fulg (a se vedea scena în care Matei încearca sa dea cu el de pamânt) sau inconsistent ca un abur (pasarela metalica devine moale ca plastilina, când exigentele lui o impun). Marcel se declara, cui sta sa-l asculte, un simplu agent de asigurari care studiaza „dinamica dorintelor omenesti”; Marcela bea o cafea „tare ca dracu', dar fara niciun Dumnezeu” (p. 98), si-l recupereaza pe Matei din barul „Trampa de lânga teatrul Rampa” (p. 99), iar conversatia cu el este „un clocot sonor înabusit, o fierbere sub capac” (p.75). Marcel lucreaza de multe ori prin femei si cu ajutorul femeilor (fie acestea Necunoscuta de la ski, planturoasa Marcela sau senzuala Magduta), desi stie mai bine decât oricine altcineva ca „Femeia pe care o astepti nu exista. Prin definitie. Niciodata nu exista femeia pe care o doresti”. (p. 140)

Cu privire la registrul stilistic, „Diavolul, aproapele nostru” si, mai ales, „Ciuma boilor” pot fi considerate si chiar sunt, pâna la un punct, satire corozive ale societatii românesti contemporane, care taxeaza sistematic prostia, impostura, chiar logoreea (Maria-Magdalena a Turcului – care e tacuta – îsi asuma vina de a fi vorbit, pe când teseau camasa ciumei, si se spânzura pedepsindu-se pentru o vina inexistenta). Sub influenta televizorului („aceasta masina de facut taitei din timpul omului”, p. 72) viata „a devenit o gogoserie” care merita si chiar trebuie ironizata; în fond, autorul are drepatate atunci când afirma ca „daca omul e informatie, înseamna ca si el dispare la comanda „delete” (p. 119). Se poate asadar vorbi (si dezbaterea de la München, de care am amintit mai devreme, o face) despre etnopatologie, caci numai un popor cu fibra atinsa îsi poate vinde zeii, fie ei si negri; în superba scena a jocului cu puturile de petrol, primim astfel o usturatoare lectie de viata, sub forma unui bildungs în care se contopesc – pentru a rabufni mai târziu – invidia, ura, violenta si gelozia („ – Hai, neamule, hai la zei negri facatori de minuni!”).

Confruntarea cu ispita satanica ramâne indecisa în primele doua carti. În cea de a treia, victoria este a omului care descopera functia regeneratoare a iubirii. Ar fi mai putin legitima alaturarea (care s-a si încercat) de Faust, câta vreme elementele structurale ale pactului faustic lipsesc, nefiind nici macar aduse în discutie. Nici Marele Protector (Marcel nefiind decât un umil agent al acestuia) nu poate pretinde „demnitatea generica” a lui Mefisto, pentru ca el nu se arata direct , iar mirobolanta lui polita de asigurare nu e semnata. Ricanând, Matei Filipescu prefera destinul unui paria, al unui boschetar si pleaca (superb final deschis) „strângând la piept o poseta goala”, cu zapada scârtâindu-i sub talpi.

Demonismul nordic, sumbru lipseste. În egala masura însa, lipseste si eufemismul persiflant al Balcanilor: Marcel nu e Aghiuta, nici Michiduta, si nici macar Kir Ianulea; chiar daca, prin acesta, diacronic vorbind, Caragiale pune bazele unei interesante abordari a societatii românesti. Deosebit de util pentru întelegerea proiectului epic al lui Daniel Dragan mi se pare – desigur, într-un alt registru si cu un alt obiect al investigatiei – studiul lui Mircea Iorgulescu din anii '80 consacrat lumii lui Caragiale, „Marea trancaneala”. La fel ca acolo, sub bascalia logoreica a logofanilor se acunde un rictus tragic, un spasm si nu un hohot de râs. Marea putere de anticipare a autorului (si ma refer aici mai ales la „Umbra Marelui Protector”) transforma romanul într-unul proiectiv, interferând pâna la un punct cu proza de anticipatie si cu romanul magic, cu proza hoffma nn iana, gotica. Daniel Dragan cânta simultan pe toate claviaturile, schimba focalizarea si instanta narativa când doreste, apeleaza la inserturi onirice (vezi Doamna Zaluda sau finalul volumului II) sau panoramari cinematografice care te duc cu gândul, daca nu neaparat la Tarkovski , cel putin la basmul fantastic de cea mai buna extractie. Dar aceasta deconcertanta polifonie nu suprima unitatea de ansamblu, întrucât la Daniel Dragan „unghiurile cerului sunt unghiuri drepte, acolo totul e drept, unghiurile au, toate, întotdeauna fix 90 de grade”.

Iar daca fictiunea îsi conserva intacta puterea ei mântuitoare, este pentru ca autorul ei (spre deosebire de logofanii carora le da viata) tace si face.

 

Tudorel Urianu, "Destine în derivă" (fragment)

"Romanul Umbra Marelui Protector încheie o trilogie din care mai fac parte Ciuma boilor (Arania, 2005) si Diavolul, aproapele nostru (Arania, 2006). El poate fi însa foarte bine citit si ca o carte de sine statatoare. Elementul de legatura între cele trei romane este faptul ca actiunea lor se petrece în Logofania, un tinut fictiv, dar care nu pune nici un fel de probleme de identificare, combinatie între Yoknapatawpha lui Faulkner si Jormania lui Ioan Petru Culianu. Logofania (sonoritatea numelui sugereaza tara flecarilor si a mocofanilor, iar faptul ca unul dintre locurile în care se leaga firele actiunii este cârciuma nu trebuie sa mire pe nimeni) este România tranzitiei, tara tuturor compromisuri­lor morale, în care, peste noapte, tot ce este alb se transforma în negru, negrul devine alb, iar desti­nul oamenilor depinde exclusiv de capriciile hazar­dului. Viata în jungla urbana este o loterie la care unii pierd, altii câstiga, aproape independent de calitatile lor intrinsece. Dincolo de micile incursiuni metafizice, tema acestui roman este, indiscutabil, lipsa de comunicare a oamenilor în România de azi. Inginerul Matei Filipescu, prota­gonistul romanului, traieste în plina deriva existen­tiala. Deziluzionat, sufera de o indiferenta sociala cronica, manifestata printr-un soi de autism. Relatia sa cu Laura a devenit un tot mai plictisitor exercitiu sexual, lipsit de orice iluzie a afectivitatii, al carui principal inconvenient îl constituie oboseala inevitabilelor conversatii de rutina, care îl însotesc. De altfel, relatia va fi rupta cu aceeasi indiferenta cu care a existat. Nu întâmplator, inima dezabuzatului inginer tresalta doar la amintirea unui amor anonim si tarifat cu o prostituata. Ea este relatia perfecta pentru vremurile noastre, marea lui iubire, chiar daca (sau, pentru ca) nu îi cunoaste nici macar numele

....

Daniel Dragan este un excelent povestitor. Fie si numai din lectura citatelor de mai sus atrage atentia un stil limpede, expresiv, fara excese metaforice inutile. Fapt cu atât mai laudabil cu cât autorul este si semnatarul mai multor volume de versuri. El a învatat însa ca rigorile prozei sunt altele si asa cum bine a observat unul dintre comentatorii sai, pe ur­mele recomandarii lui Stendhal, stilul sau este cel al Codului Civil. Pe de alta parte, autorul are stiinta constructiei. Planurile se schimba natural, (hiper)realismul cotidian se topeste în vis sau alune­ca în metafizic, unghiurile din care este "filmata" actiunea variaza de la un capitol la altul, acelasi eveniment este vazut din mai multe perspective, prin reveniri succesive si schimbare a naratorului."

 

Mona Mamulea, Discurs la lansare (Bucureşti)

 

Umbra marelui protector este a treia carte dintr-o serie care tratează o problemă de o vechime considerabilă în literatură şi în artă, în general, anume seducţia răului. În prima carte a trilogiei, Ciuma boilor, o comunitate rurală (substitut metaforic, probabil, pentru societatea românească aflată într-o aşa-zisă tranziţie) se confruntă cu un rău în expansiune (ceea ce Daniel Drăgan numeşte „ciuma boilor”), care face să cadă măştile sociale, comunitatea rămânând aşa cum este ea de fapt – pervertită şi precară din punct de vedere moral. Dar numai aparent răul vine din exterior, sub forma ciumei care loveşte satul; în fond, avem de-a face cu un rău interior, o boală a comunităţii înseşi în contextul căreia legea creştină referitoare la iubirea faţă de celălalt a fost înlocuită cu o zicală transformată în normă: „să moară şi capra vecinului”. Comunitatea descrisă de Daniel Drăgan, o comunitate bolnavă şi livrată răului chiar înainte să fie lovită de răul exterior concret, de răul ciumei, trece prin acest dezastru, de fapt trece pe lângă acest dezastru, fără să îl recunoască şi fără să fi învăţat ceva esenţial despre ea însăşi.
În cea de-a doua carte a trilogiei, Diavolul, aproapele nostru, tot o satiră socială, răul interior este din nou mascat, exteriorizat, sub înfăţişarea diavolului, care descinde în comunitate pentru a îndeplini oamenilor orice dorinţă, în plus, fără să ceară ceva în schimb. Situaţia nu are nimic din tragicul pactului faustic, de exemplu, întrucât, constată autorul, personajele sale nu ştiu ce vor. Îl au pe diavol în faţă, dispus să le ofere totul pe gratis, iar ele nu ştiu ce să îi ceară. În spaţiul nordic, lucrurile stăteau cu totul altfel. Chiar de la prima carte dedicată legendei lui Faust, Faustbuch, din 1547, inspirată, după cum pretinde, chiar de personajul real Johannes Faust, mag şi alchimist, care ar fi trăit la Würtemberg până prin 1540, Faust îi cere diavolului tot ce poate să ceară o fiinţă umană – limitată, deci – care năzuieşte în mod orgolios să îşi depăşească condiţia: cunoaştere absolută, puteri extraordinare şi plăceri nelimitate. Şi dramaturgul Marlowe conservă profilul tradiţional al personajului. Personajul titular din Tragica istorie a vieţii şi morţii doctorului Faust îi cere diavolului, de asemenea, cunoaştere, putere, bogăţie şi plăcere. Mai mult: un suflet era pentru el prea puţin pentru ceea ce, în trufia sa, dorea să stăpânească. „Dacă aş avea suflete câte stele sunt pe cer – spun el – pe toate i le-aş dărui lui Mefisto”. În ambele cazuri, Faust îşi plăteşte hybris-ul prin damnare. Dar în faţa unui potenţial Faust autohton, diavolul rămâne blocat şi aproape neputincios: pentru că românul, aşa cum îl vede scriitorul, nu ştie ce vrea, este sceptic, ezitant, abulic, este un anti-faust. Iată, a descins diavolul, un potenţial Mefisto, dispus să-i ofere pe loc bani, glorie, plăcere şi altele, totul pe gratis, aşadar, românul îl are pe diavol în faţa sa şi nu ştie ce să facă cu el. M-am întrebat de ce, la Daniel Drăgan, diavolul este dispus să livreze totul pe gratis, când, în istoria sa din spaţiul nordic, s-a manifestat într-un mod mult mai motivat: de la Faust a voit sufletul, lui Peter Schlemihl, personajul lui Adelbert von Chamisso, i-a cerut umbra, studentului din Praga, în versiunea lui Henrik Galeen din 1926, i-a cerut, în schimbul averii cu care urma să cucerească persoana iubită, imaginea din oglindă. De fapt, atât umbra, cât şi imaginea din oglindă reprezintă dublul persoanei, sufletul separat de corp. În unele culturi arhaice, pentru „umbră” şi „suflet” se foloseşte acelaşi cuvânt. În general, la culturile arhaice, raportarea la umbră şi la imaginea oglindită se face cu teamă şi respect, tocmai pentru că ambele reprezintă ceva ce nu aparţine acestei lumi. La noi, de exemplu, există obiceiul acoperirii oglinzilor în casa celui decedat. În timpul riturilor funerare – rituri de trecere – se labilizează graniţele dintre „lumea de aici” şi „lumea de dincolo”. Gestul acoperirii oglinzii este un gest de apărare, apotropaic. La fel, există variante ale legendei Meşterului Manole în care, la baza mănăstirii, pentru ca ceea ce se construieşte să dureze, trebuia îngropată o umbră – un suflet, prin urmare. M-am întrebat, aşadar, de ce diavolul descris de Daniel Drăgan nu cere nimic în schimbul prestaţiei sale. Poate pentru că se află deja în posesia obiectului dorit. Comunitatea în care descinde diavolul este deja livrată răului, aşa cum se petrec lucrurile şi în Maestrul şi Margareta, romanul lui Bulgakov. Diavolul nu mai are pentru ce să încheie contract, el vine doar ca să ia în stăpânire ceva ce îi aparţine de fapt.
În cel de-al treilea roman, Umbra marelui protector, tonul satiric a fost abandonat în favoarea analizei psihologice, problematica însăşi, a seducţiei răului, fiind deplasată dinspre comunitate spre individ şi conştiinţa acestuia. Cartea este traseul unei iubiri eşuate. Personajul masculin ratează iubirea tocmai pentru că este incapabil să o recunoască atunci când o are lângă el, căutând-o mereu departe, în ceea ce este exotic şi inaccesibil. Această incompetenţă a personajului de a identifica iubirea şi de a discerne între iubire şi patimă îl condamnă la un parcurs existenţial dramatic, consumat în singurătate şi nemulţumire. Diavolul apare şi aici, ca în romanul anterior, nu ca să îl seducă pe virtuos, ci ca să îl confirme pe vicios. Iar viciul fundamental al personajului este nemulţumirea. Aşa cum, în Maestrul şi Margareta, diavolul vine în momentul în care poetul şi redactorul-şef pun în discuţie existenţa divinităţii – o chestiune care ţine de forţarea limitelor cunoaşterii, în Umbra marelui protector diavolul este invocat de nemulţumirea personajului, de dorinţa lui patologică, obsesivă, de a obţine inaccesibilul – aici, sub forma femeii inaccesibile. Personajul este dramatic, tragic. Chiar dacă nu încheie contractul (dar ce nevoie mai avea să semneze o tranzacţie câtă vreme, la apariţia diavolului, el era deja pierdut?), Matei este un personaj faustic tocmai datorită propensiunii sale trufaşe de a obţine ceea ce nu i se cuvine. În mod surprinzător, în acest al treilea roman al seriei intervine un element nou, pe care nu îl regăsim în primele două: înţelegerea. Putem spune că personajul lui Daniel Drăgan parcurge un traseu (iniţiatic) de la neînţelegere la înţelegere. Deşi el este pierdut pentru lumea aceasta, condamnat să-şi trăiască viaţa în singurătate şi în lipsa iubirii, pe care nu a ştiut să o recunoască, prin faptul că, în cele din urmă, ajunge să-şi înţeleagă hybris-ul, rătăcirea, el este – din punct de vedere metafizic – salvat.