DANIEL DRĂGAN
URSA MARE
Ursa mareroman Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1988; reeditat sub titlul Dincolo de Arania , Editura Arania, 1995 |
 |
URSA MARE (fragment)
PROLOG
Exista undeva, în drumul ocolit catre Arania, o mina parasita, o salina uitata; sinele decovilului s-au ascuns în pamânt ruginite si rupte din traversele putrezite, napadite de balarii, de volbura si paducel, de ghinarita si palaminda. Turmele care au târlit cândva pe coastele roscate ale dealurilor, printre râpi si surpaturi încercate de vânturi si ploi s-au mutat demult sau poate ca nici n-or mai fi existând, ca turmele, ca si oamenii, se nasc, traiesc si mor, se risipesc în cenusa departarilor si pier odata cu semnele facute sa le afle, sa le adune si sa le tina laolalta.
Casa cu trei ziduri, baraca aceea sarmana proptita în coasta muntelui, s-a risipit si ea spulberata de cutremuratura cea mare, eu însumi am vazut-o pierind, rupându-se si coborând spre temeliile ei, farâmându-se-ntr-o pulbere alba dincolo de care nu se mai putea zari nici o frântura de cer. Am vazut pamântul ondulându-se ca valurile marii si ruptura dealului fugind dupa masina bezmetica în care omul cu cizme încerca disperat sa se salveze, apasând pâna dincolo de podea acceleratorul, am vazut spaima din ochii lui dilatati si degetele întepenite pe ebonita volanului, dintii mestecau nisipul pierzaniei si buzele i se albisera de pulberea care înnecase vazduhul. Am vazut baraca pierind, cufundata în rana adânca ce se deschisese cum ar deschide cineva pântecele fierbinte al planetei, am vazut liniile de decovil cum se ridicau în vazduh, se rasuceau asemenea cârceilor de vita-de-vie, le-am vazut strâmbându-se si cazând blegi sub tarâna ca niste sfori putrede, ca niste ate încovrigate de arsura; pamântul se zguduia din temelii si Radu Nicanor apasa pedala acceleratorului muscând nisipul vântului; rotile spulberau pulberea rosie a desertului si un muget din adânc acoperea cu neîntelesurile lui totul.
Umbra frasinului nu moare odata cu frasinul, avea sa-mi spuna Sim pe când cautam fuioarele blonde în padurea coplesita de umbrele noptii. Aveam sa înteleg mult mai târziu de ce umbra supravietuieste copacului si întelesul acela n-ar fi fost întreg fara întelesul pe care-l dau azi prabusirilor pe care le-am adunat.
Oamenii locului spun ca mina parasita exista si nimeni nu încearca sa tagaduiasca încrederea lor, dar eu am vazut-o cufundându-se-ntr-o prapastie cum nu se mai aflase pâna atunci, am vazut lama buldozerului trecând si nivelând ranile scoartei, am vazut masinile fertilizând ogoare si pasuni. Ierburile verzi rasarind în locul râpilor haotic deschise în epiderma de argila a Terrei, am vazut flori si fluturi, dar dansul acelor fluturi albi si rosii, negri cu pete galbene sau galbeni cu pete violet n-am avut cum sa-l talmacesc altfel decât ca pe un fapt unic si pieritor, ivit si pierit înainte de a-i fi deslusit întelesul, caci daca nimeni pâna acum n-a descifrat întelesurile unui dans de fluturi, nimeni pâna azi n-a putut dovedi ca dansul fluturilor ar fi lipsit cu desavârsire de înteles. Casa aceea, spun oamenii ca exista, dar eu am vazut-o pierind si spun si eu ca exista pentru ca mintea mea a vazut-o si ea s-a reînjghebat în spatiul imaginatiei mele cu toata subrezenia fiintei sale fara de timp. Acolo traieste ea si e poate mai important sa fie acolo, pe pânza închipuirilor mele, decât daca ar fi aievea, realitate palpabila, însa nestiuta decât de gusterii si salamandrele dintre pietre si balarii.
Haul vânat îl împresura de pretutindeni. Nu era sus, nu era jos. Numai o sfera imensa de indigo în care Ishtar si Neba se apropiasera asa de mult ca pareau doi ochi deschisi în imensitate. Dincolo de Soare stralucea, alb-verzui, Marduk. Ninib parea aproape nemiscat de cealalta parte a boltii. Nergal, luminat de o roseata perfida tremura amenintator.
Batrânul Artemie a asezat sarica jos si, înainte de a se culca pe bâta, cum îi era obiceiul, a mai privit odata spre apusul cu nori învaluriti. Întotdeauna privea cerul înainte de a-si îndoi chiar si pentru o clipa genunchii, privea cerul de la rasarit la apus, asa cum îsi priveste un gospodar gradina si, dupa ce se asigura ca toate sunt rânduite si miscatoare în rânduiala ce le-a fost harazita, îndoia genunchii numai cât sa se aseze pe iarba uscata si cauta printre nori sau dincolo de nori, Carul Mare.
Omul de lânga el îsi trecu asemenea privirile peste albeata scamosata a boltii si întreba cu glasul ars de linistea în care batrânul se lasase cuprins:
- Vine?
De nicaieri nu se auzea vântul, nici o frunza si nici un fir de iedera nu se clintea, furnicile parca nu mai misunau în junglele lor de iarba si muschi, gâzele nu-si agitau minusculele aripi. Dar vântul înca nu murise cu totul, norii de sus lunecau mânati de puterile lui nevazute, luna se furisa printre caierele albe si chipul ei palid, bolnavicios, îngaduia o suferinta grea si secatuitoare de vlaga. Era o luna rece si dusmanoasa, când si când îsi ascundea chipul sub perdeaua norilor, parca ar fi vrut sa vada fara a fi vazuta, sa stea nemiscata pe bolta, si toti cei ce o vad sa creada ca ea luneca grabita spre altele si îndepartatele ei rosturi.
- Poate ca vine, raspunse batrânul, tragând un colt de sarica pentru a-si înveli mai bine umarul stâng.
Oile sunt toate cu fata la deal, vesti Ioil. Spune Teodul ca, la miezul noptii el si cu fratii vor fi neîndoielnic acolo unde e nevointa sa fie. Numai tu sa le spui care e rostul cel nou.
Bâta batrânului se acoperi de un polei alb de la soarele care luneca dincolo de Gutin si stralucirea ei de o clipa facu sa fluture peste fruntea tânarului de alaturi aripa alba a unei aduceri aminte:
- Ar fi vrut bâta, omul acela plin de fermoare si epoleti, ar fi vrut sa-ti cumpere bâta.
Batrânul Artemie clipi doar odata din ochi si lasa gândul sa treaca nevamuit. Sigur ca ar fi vrut bâta; ei vor tot ce nu au si ce au le sta cu schinoveala pe inima si nu li se afla în voie de fel. Ar fi vrut-o numai pentru ca batrânul o tinea strasnic în mâna si parea una cu bâta, ai fi zis ca nu poate fi rupta de acolo ncicum si asta nu i-a scapat neobservat acelui tânar mestecator de guma.
- Buna ziua, baciule!
- Buna ziua, i-a raspuns Artemie, dar nu sunt baci.
- Faina bâta dumitale, cât ceri pe ea?
- Bâta e faina, dar eu vânzator nu-s.
- Nu, nu, dar eu vreau s-o cumpar si o platesc bine. Ia s-o vad!
Sedeau la bariera, asteptând un tren care nu mai venea, omul îmbracat de sus pâna jos în fermoare si epoleti se daduse jos din masina lui gri-metal, ochii iscoditori si iuti ca boabele de piper se oprisera pe bâta batrânului.
- Da-mi sa ma uit un pic la ea, ca n-o manânc, mai zise omul cu fermoare si întinse mâna.
- Ca sa te uiti la ea te las, dar de vândut, n-o vând.
Oraseanul era blond si scund, pletele îi cadeau pe frunte, avea buzele mari, carnoase, chip de om jovial care stie sa afle si sa pretuiasca traiul cel bun. Ochii albastri, curati, priveau cu o blândete stiutoare, numai centru lor, deschizatura cea mica facuta spre întunericul dinauntru, numai centrul acela era negru, stralucitor si avea o vioiciune rar întâlnita. Îi placuse bâta. Îi placuse pentru ca, zicea el în gând, are o solemnitate a ei, parca ar fi o cârja apostolica, maciulia noduroasa se lustruise perfect ca o tigva de fildes, toata tulpina era de un alb curat, lustruit fara alta vointa decât rabdatoarea truda zilnica a tovarasiei cu mâna voiniceasca a celui sau celor care de ani si ani au purtat-o.
- Si zici ca n-o vinzi? Îti dau o suta!
Artemie rasplati oferta cu o tacere aspra si întoarse capul, mutându-si privirea de pe chipul omului blond, care se oprise din mestecarea gumei sale si cata cu nerusinata provocare catre batrân.
- La urma urmei e un simplu lemn, eu îti dau pe ea pretul unei oi. Cât costa o oaie? Cinci sute? O mie? Îti dau o mie de marafeti.
Nu-si putea explica încapatânarea batrânului.
- Eu am zis ca vânzator nu sunt.
- Nu glumesc deloc, uite mia!
Si, scotocindu-se-n portofel, apuca un pumn de sute si i le întinse:
- Zece batrâne, leafa unui profesor pe trei saptamâni.
Bâta o pusese la subsuoara. Tinea într-o mâna portofelul si în alta banii. Bâta era într-adevar un simplu bat si înversunarea mosneagului parea zaluda. Omul în blugi mai scosese din portofel un ghemotoc de sute.
- Hai, doua mii! Tot nu-ti ajunge?
Prinsese gustul licitatiei, îl umilea indiferenta mosneagului, chipul i se înrosise si, fluturând bancnotele, parca vroia sa acuze ignoranta comerciala a batrânului sau lipsa lui de onestitate, adica ce vei fi pretinzând pentru un astfel de bat? O avere? Nu-ti ajung doua mii? Padurea face în fiecare an mii si mii de bete, ai timp sa-l cioplesti, sa-l lustruiesti pâna scapara, ce pretinzi? Cât sa-ti dau sa te multumeasca?
- Asculta, domnule draga, zise batrânul, luându-si bâta si punându-o iar în pozitia ei de cinste, eu nu stiu ce meserie ai dumneata, nu stiu cu ce te ocupi.
- Sunt scriitor, zise omul plin de fermoare si epoleti. Vorba fusese aruncata ca înca un plus la miza în licitatia la care nu întelegea ca trebuie sa se lase batut. Scriu romane, scriu cartii.
- Scrii carti, asa dara, esti scriitor. Bine, domnule draga, daca cineva, un nevolnic, ti-ar cere sa-ti faci de ocara scula cu care scrii, condeiul acela, stiloul, sau cum îi zici dumneata, daca ti-ar arunca acolo-n obraz un pumn de bani, dumneata ti-ai vinde unealta?
- Peste chipul omului, cuvintele ultime cazura ca o ploaie fierbinte, boabe de aur îi împodobira fruntea si obrajii iar dinspre apus venea zuruind din toate fiarele sale trenul mult asteptat. Zvâcnetul rotilor peste îmbucaturile sinei trecea izbit, tocanind cu duritate, macinând locul acela facut sa ramâna acolo si ducându-se mai departe. Alte roti veneau din urma si altele, mereu altele, vagoanele zburau itind în jur vârtejuri de aer zurlit. Dupa ce, ca o pasare obosita de zbor, linistea se reaseza peste încrucisarea drumului vechi cu calea de fier, omul cel tânar si blond, strâns în fermoar si epoleti, ambala cu putere motorul, facând sa se tulbure iarasi vazduhul. Dar batrânul si oile sale se aflau deja cu fata la deal.
Neba luneca încet spre discul incandescent si Ishtar se bucura vazând flacari galbene si viorii înflorindu-i pe chip. Apoi globul arzator pieri acoperit de chipul lui Neba si chiar Neba un timp nu se mai vazu, furata de noutatea fara de sfârsit a jocului. Ishtar luneca pe calea care ei i se parea aceeasi, numai celorlalti mereu alta. Apoi simti în spate privirea albastra a Terrei. Niciodata nu se apropiase asa de mult si Ishtar tresari speriata.
Ioil se aseza cuminte lânga batrânul Artemie si, cu voce domoala, spuse ca si când ar fi vrut sa nu tulbure nici seninatatea batrânului, nici cresterea tacuta a firelor de iarba:
- Daca vine, poate ca ar trebui sa fim cu totii laolalta si sa-i aducem cu noi si pe fratii din Colti.
Cerul se facuse de noapte, Muru tinea urechile drepte si narile-n vânt.
- Zic mai bine sa lasi pacea sufletului sa te cuprinda ca paza mai buna si paznic mai treaz decât linistea sufletului nu se alfa, mai zise Artemie, si ochiul lui parea cazut în somn. Dar nu dormea, si nimeni nu-l vazuse dormind de când se aratase pe vaile dintre Cublesul Mare si Gutin. Asteptarea batrânului era altfel decât a celorlalti, semnele lui veneau dintr-o ascultare altfel rânduita.
- El stie? Cuteza sa întrebe Ioil.
Artemie raspunse tinând mai departe ochii închisi, rezemându-se ciobaneste în bâta:
- Stie, dar undele cutremurelor nu sunt toate de un fel.
Între timp, Neba aparuse din nou cu flacari violete pe celalalt obraz. Soarele începuse sa lumineze fierbinte. Numai Ishtar întoarse nepasatoare privirea spre albastrul tremurator al Terrei .
Ioil se culcase cu fata în sus si privea cerul. Artemie adasta coborând pe o alta scara a gândurilor.
- Poate ca vine dinspre apus, presupuse si se rosti cu sfiala Ioil.
Când grecul Pytagora din Samos a aflat ca radical din 2 este un numar irational, s-a bucurat asa de tare ca a jertfit pe altarele zeilor saizeci de boi.
Ioil nu stia daca spusa lui Artemie are legatura cu gândul despre undele zguduirilor sau cu cel care trebuia sa vina. Când boii se tem si rag de spaima, înseamna ca pe pamânt urmeaza a se da la iveala un adevar.
Dar de când se afla rânduit în ascultare la batrânul Artemie, nu-si mai îngaduia necuviinta unor astfel de observari.
PARTEA INTÂI
Fiica Vesalomului
1.
R adu a adus în clasa un atlas. Hartile cerului trebuie citite în gând. Între Alpha Centauri si Terra este o distanta de numai patru ani lumina. Cassiopeea cu cele cinci stele ale ei formeaza un W sau un M, depinde cum îti sucesti gâtul sau oglinda telescopului. Radu Nicanor ma întreaba de ce n-am scris darea de seama a grupei, aproape ca uitasem, poporul stelelor este mai numeros decât al furnicilor, decât al boabelor de grâu, decât al firelor de nisip.
- Unde te trezesti tu si ce ai de gând? Pâna când sa tot trag de tine?
Va trebui sa acceptam ca acum douazeci de mii de miliarde de ani universul nu avea forma, galaxiile nu existau, nici stelele, nici planetele. Universul, sau ce va fi fost atunci, era de o monotonie dezarmanta: hidrogen si heliu, atât! Cineva, (ei, asta e, cine?) a batut în darabana cerului bing-bang! a scapat jos un creion si când s-a aplecat sa-l ridice, apele noptii s-au tulburat, moleculele s-au izbit între ele una de alta, cap în cap, s-au ciocnit si s-a iscat o încaierare pe cinste, bing-bang ! heliul si hidrogenul s-au înfuriat la culme, s-a declansat reactia în lant si explozia care a împrastiat la miliarde si miliarde de ani lumina materia aceea ravasita în mii de alte forme. Va trebui sa-mi procur o noua pereche de ciorapi, bine ar fi din bumbac si, daca s-ar putea gasi o culoare deschisa, apropiata de cea a costumului. Ce distante, Dumnezeule! Ce distante! Eu va trebui sa ma duc pâna la Vulcana Pandelii pe jos, autobuzul s-a suspendat înca din toamna trecuta, ultima traista de ovaz am dat-o lui Savu acum doua luni, când a trebuit sa-mi care geamantanul la gara. Cum sa dau ochii cu Ramona si sa-i spun ca am uitat ce mi-a cerut? Dinu a fost prins pe când încerca sa doseasca un buzunar cu seminte prajite de floarea soarelui sau de dovleac, procurate cu mare greutate de la tiganci; s-a produs un bing-bang si toata materia universului a explodat, adica a sarit în afara, asta a fost explozia. Apoi implozia, universul se cufunda într-o gaura neagra, dispare în sine, se prabuseste în el însusi. Imaginati-va o sfera mai mica decât centrul ei, da, e posibil! Universul intra si iese din neant. Poate ca la prânz are sa ne dea din nou linte cu sos alb, dar trebuie sa recunoastem ca aceasta armonica uriasa la care cânta cu voiosie domnul acela, într-un tempo largo-largissimo, bing! treizeci de mii de miliarde de ani, bang! Alte treizeci de mii de miliarde de ani, bing-bang! bing-bang! Lasa dracului chitara aia în pace ca m-ai înebunit, spune-mi si mie la ce e buna viata asta, una peste alta între un bing si un bang sau între un bang si un bing , ce ne ramâne, cu ce ne alegem? asta e întrebarea, si al naibi sa fiu daca n-avea dreptate desteptul acela care spunea ca totul e dragoste-nastere-moarte-dragoste-nastere-moarte si tot asa, asta n-ai s-o spui în darea de seama, acolo trebuie sa precizezi clar cine si-a facut si cine nu si-a facut datoria, care e coeficientul recuperarii deseurilor, pâna când vom mai fi codasi, cât va mai trebui sa mai tragem unul de altul spre a ajunge cu totii fruntasi, mai tovarase, mai!
REPERE CRITICE
Nicaieri n-a pus pâna acum Daniel Dragan mai multa imaginatie, grija pentru scriitura si atentie artistica decât în Ursa Mare (Dincolo de Arania) , roman realist si roman alegoric într-o sugestiva interferenta de planuri. Drumul spre imaginar parcurs de Simion traverseaza periodic calea de un realism exact a lui Radu. Probabil cele doua personaje sunt si proiectii ale autorului însusi, caz în care primesc si functia simbolica de a rezuma "principiul poetic" al noii orientari a prozatorului. (Laurentiu Ulici)